Cândva în vremuri imemoriale, eram băiet tânăr și fără griji. Adică eram mai darnic cu banii și comisioanele mi se păreau mai puțin importante decât lipsa de bătăi de cap. Așa se face că în 2007, puțin înainte să se nască Dani, am semnat un contract de asigurare de viață/pensie privată cu ING, contract de care eram extrem de mândru până zilele trecute. Până am mai citit o dată ce am semnat. Și mi-am pus niște întrebări.
Care este scopul unei asigurări de viață? Păi simplu – dacă dai colțu’ să nu rămână copii pe stradă. Buuun. Dar dacă, să zicem, contractezi o boală infecțioasă și mori? Nu de alta, dar e relativ ușor. Ghinion, riscul ăsta nu e asigurat. Dar dacă ai ghinionul să mori după ce ai băut un păhărel? Îți cade un ghiveci în cap, de exemplu. Păi stai să vezi, e o clauză că dacă ai murit din cauze din astea, nixit despăgubire. Că dacă nu erai un porc bețiv, vedeai ghiveciul venind și auzeai unda de șoc provocată de aerul împins în lateral. Nu că s-ar strădui asiguratorul să nu te despăgubească cu orice scuză posibilă dacă e cazul… Bun, deci alegerea cu asigurarea de viață a fost proastă. Există variante pe piață mai complete, mai oneste și mai puțin ambigue.
Dar lasă, că am făcut o alegere bună pe partea ailaltă. Tipa care mi-a făcut polița mi-a arătat un scadențar conform căruia, dacă am fost băiat finuț și n-am murit, la sfârșitul lunii banii (vasta majoritate) se varsă în fondul de pensii private. Oau, super afacere! Și cum ING știe să-mi investească banii și are un plan foarte precaut de investiții în titluri de stat garantate, sigur banii mei se înmulțesc. Nu?
Păi nu prea, că dacă te uiți în contul de asigurări, vezi cu surprindere că valoarea de răscumpărare a pensiei tale este undeva la 57% din tot ce ai cotizat 4 ani de zile. Păi cum așa, că aveați o eficiență garantată a investițiilor, un randament anual garantat. Am văzut cu ochii mei că în 4 ani de zile banii mei se înmulțesc și trec peste marea de comisioane și taxe. Da, dar stai așa, că e criză. Așa, și? RANDAMENT GARANTAT! Da, dar comisioane, socoteli, valoarea unei unități de investiții, bla bla.
Măi stimați ING-iști, hai să vă explic o chestie. Când ați venit la mine să vă dau banii pe mână, voi, profesioniștii în ale piețelor de investiții, mi-ați zis că vă descurcați infinit mai bine ca mine. Adicătelea că în loc să țin banii la ciorap, salteluță sau cont bancar ING (că în ultima vreme nu prea e nici o diferență…) mai bine vii dau vouă să aveți grijă de ei. Faceți voi un voodoo și îi puneți să facă sex între ei. Bun. Atunci cum pasca măsii după patru ani de zile în loc să am mai mulți bani decât dacă aș fi ales variantele precedente, eu am mai puțini? Că dacă mă descurc mai bine decât voi pur și simplu punând banii deoparte, nu investindu-i, atunci înseamnă că sunt mai bun decât voi. Sau voi mai proști decât mine.
Nu de alta, dar mă puneți în situația neplăcută de a filozofa despre paradoxuri. Că dacă eu am fost prost și am semnat contract cu voi, care sunteți mai proști decât mine, înseamnă că sunt mai prost decât eu însumi. Iar gândul ăsta îmi dureri de cap…
Așa că am impresia că voi nu prea mă mai vreți de client în nici un fel. Nici la bancă, nici la asigurări. De fapt stau și mă întreb de ce mai vreți de client pe oricine și mă asasinați cu reclame jignitoare la radio și la TV în care vă bateți cu cărămida în piept cum că vorbiți pe înțelesul adulților.
Mai ales în condițiile în care mi-a șoptit o păsărică ceva despre faptul că într-un an s-ar putea să vă tirați cu totul de pe piață. Poate de asta vă doare la…
