Telefonul mobil. O unealtă omniprezentă. Se spune că nu uiți niciodată ”prima dată”. În cazul meu a fost un Nokia. 5110. Un telefon mare, cu semnal bun și mai ales cu jocuri 🙂
Dar nu a fost prima mea dragoste. Ea s-a numit Ericsson A2618. Era chiar mai mare decât 5110 dar mai ușor, iar autonomia lui era uimitoare. Nu o dată am vorbit mai bine de jumate de oră după ce primeam semnalul de low battery. Asta m-a făcut să îi iert chiar și fiabilitatea redusă.
Când a murit am trecut la un T20e care mi s-a părut la fel de simpatic. Când a cedat și el, am încercat să mă consolez cu un Nokia 3310, dar mi s-a părut prea străin și ilogic. Așa că am fugit din nou către Ericsson, pe atunci proaspăt transformat în Sony Ericsson. Numele noii iubiri era T310. Era un ”săpunel” mic dar isteț. Avea ecran color și tonuri de apel polifonice, un veritabil rege în țara chiorilor. Strângea lumea în jurul lui când demonstram tonul de apel din Psycho al lui Hitchcock. Iar acumulatorul Litiu-Polimer era ridicol de bun. A fost primul telefon pe care l-am schimbat nu pentru că s-a stricat, ci pentru că se învechise prea tare și vroiam mai mult. După el a urmat o lungă serie de alte Sony Ericsson. Toate de încredere, toate dragi mie pentru logica lor elegantă și pentru design-ul interesant.
Poate cel mai drag dintre toate mi-a fost K750i. La doar câteva luni după ce îl puneam în deschiderea revistei Stuff, reușeam să îl cumpăr cu niște inginerii financiare remarcabile. Era unealta multimedia desăvârșită. Cu un card de memorie de 512MB era un MP3 player de excepție, cu niște căști intra aurale fabuloase. Era o cameră foto excepțională cu autofocus. Era un telefon superb, mic compact și elegant. Era chiar și o lanternă bună pentru urgențe. Fotografia de jos este, pe scurt, istoria telefoanelor Sony Ericsson din viața mea.
Și ăsta este, din păcate, sfârșitul unei ere. Mă uit cu regret la lineup-ul actual al companiei. Aproape nimic de acolo nu mai păstrează spiritul acestor superbe telefoane. Nimic nu îmi mai face cu ochiul, nimic nu îmi mai încântă sufletul. Mai toate sunt mari ecrane cu 3-4 butoane, pierdute aproape anonim într-o mare de telefoane cu Android. Sau mai grav, cu Symbian-ul care nu vrea să înțeleagă că a murit. Mi-e dor de pasiunea ce se regăsea în vechile telefoane. Va trebui să mă mulțumesc doar cu funcționalitatea. Și dacă e așa, există opțiuni mai bune, mai ieftine sau mai frumoase decât Sony Ericsson. Sigur, nici una dintre ele nu e Nokia.
Ăsta este sfârșitul unei ere pentru mine. Mă simt oarecum homeless…
PS: Pentru cei care nu știu, pe vremea când lucram în presă, acum peste 4 ani, eram cel mai mare fan Sony Ericsson. Din presă adică. De asta povestea de sus este atât de dureroasă pentru mine.
Cred ca Xperia arc va atrage o serie din nostalgicii marcii. Dar sincer, nici eu nu vad ceva cu adevarat nou sau inovator, care sa te faca sa cumperi.
Daca Play va avea succes probabil vor pastra divizia in cadrul Sony.
Dane, mi-e foarte greu să văd un succes al lui Play. Mai ales prin comparație cu predecesori ”iluștrii” precum Ngage și fulminantul lor succes de piață. Să îți închipui că poți să creezi o piață doar pentru dispozitivul tău, în condițiile în care piața e inundata de concurenți pe tot felul de platforme, mi se pare un pic (prea) arogant.