Mi-a trebuit a doua vizionare ca să înțeleg cu adevărat metafora profundă ascunsă în secvența asta.
Când realizezi că în fața vieții ești un nimeni, la mila unor evenimente ce uneori depășesc nu numai puterea ta de influență dar poate și capacitatea de înțelegere, orgoliul devine doar o povară suplimentară, auto-impusa.
Într-un fel, se leagă de ce mă sfătuia Albert Budică zilele trecute.