Vine o vârstă în viața oricărui om când amortizoarele încep să scârțâie. Trebuie să mergi și tu la o revizie, după care doctorul îți face un deviz cu materiale și manoperă. Cum nu puteam fi mai original de atât…
După o săptămână jumate de dureri de spate, am ajuns în cele din urmă la RMN. Science geek-ul din mine de-abia aștepta momentul. Cum să nu apreciezi știința, mecanica și electronica extrem de complexe care intră într-o asemenea aventură. Dar ca să faci asta, trebuie să înțelegi cum funcționează.
Unii atomi, precum cei de hidrogen, prezenți în mai toate țesuturile organismului, se comportă ca acele busolelor când sunt expuși la câmpuri magnetice puternice, oscilând apoi în câmpul magnetic și revenind la starea de echilibru când sunt lăsați în pace. Această mișcare produce un semnal radio infinitezimal ce poate fi captat de antene extrem de sensibile. Ce face RMN-ul diferit de alte tehnici de investigare imagistică, este că nu folosește radiații ionizante, cu potențial cancerigen. Frecvențele de lucru sunt în gama normală de comunicații radio, 40-130 MHz, foarte departe de microunde, lucru care, din câte știm până acum nu prezintă pericole pentru sănătate. Rezultă imagini foarte detaliate ale țesuturilor moi, iar folosirea unor substanțe de contrast poate ajuta și mai mult rezoluția scanării. Mai mult decât atât, RMN-ul poate oferi informații despre funcționarea unui organ.
Aici se termină partea tehnică. Acum urmează cea practică. Teoria zice că lângă magneți mari și puternici, atât de puternici că re-orientează nucleul atomilor de hidrogen din tine, nu te joci cu metale. Asta înseamnă că faci cunoștință cu faimosul halat de celuloză și faci un mic număr de striptease. Intri într-o sală mare, tu, asistenta și o gogoașă mare, așezată în picioare. Din altă cameră se aude un ciripit constant de păsărele. Nu, nu ai nimerit la zoo. Te așezi pe o măsuță, asistenta îți pune niște căști antifonice pe urechi, bagi capul într-o formă specială, primești o pară în mână pe care să apeși în caz de panică. Asistenta apasă pe niște butoane, te bagă într-un tub după care fuge mâncând pământul, trântește ușa după ea și se face liniște câteva secunde. Și te întrebi ce urmează. O fi nasol, te gândești, având în vedere boom-ul sonic pe care l-a produs asistenta la plecare. Strângi din dinți și respiri regulat.
După care o ia din nou masa din loc cu tine și te poziționează în tub. Și ce să faci, te uiți pe pereți. Seamănă cu materialele dintr-un avion. Mișto, zic eu, ceva familiar. După care gogoașa începe să huruie. Se încălzește nițel după care urmează un concert bizar. Ceva de genul…
Hmm, deci așa arată copilul nelegitim rezultat din legătura nefirească dintre un avion și un floppy drive. Și hai cu una, hai cu două, hai cu șapte scanări. Îți încordezi nervii. Ar trebui să simți ceva? Cald? Rece? Ți se pare că simți, sau simți pe bune? De undeva de deasupra suflă o briză răcoroasă. Să nu leșini, probabil. Mersi, adică ce, eu sunt o cucoană ipohondriacă și claustrofobă? Nu, sunt un bărbat feroce. În fundul aproape gol, cu un hălățel albastru, înfipt într-o gogoașă cu umplutură de tehnologie. Bine măcar că nu e roz halatul…
După care se face liniște și o ia masa din loc din nou. Gata, ai voie să te îmbraci din nou. Zâmbești. Victorie, omul a triumfat din nou în fața tehnologiei. Judgement Day se amână! Te duci să te îmbraci și dai să ieși la recepție. Te prinde asistenta de guler pe hol.
– Mai stați nițel că mai avem ceva de făcut.
– De ce, m-am mișcat? Privirea ei goală îmi dă de înțeles că am găsit fix cea mai răsuflată glumă. Nu mai râde la ea de 20 de ani…
– Nu, doamna doctor vrea să mai facă ceva. Dați jos doar cămașa, că are nasturi metalici, rămâneți doar cu pantalonii.
– Păi și ăștia au nasturi. Și cureaua…
– Bine, dați jos cureaua, iar pantalonii îi lăsați mai jos în RMN.
Haiti, zic. Am văzut eu episodul din House cu glonțul în RMN. Sigur știe duduia ce zice? Îți aduci aminte de Fundația lui Asimov și de religia științei. Ăștia chiar știu ce fac, sau doar repetă litanii pseudo-religioase? Te sui din nou pe masă. De data asta cu metale pe persoană fizică și cu pantalonii în vine. Aștepți cu interes să vezi dacă zboară pantalonii de pe tine. Pornesc iar floppy discurile. Muzică și bumți-bumți. Nu, nu zboară pantalonii. Hmm, eram convins că da. Go figure. Dar de data asta chiar au terminat cu tine. Acum chiar răsufli ușurat.
Pentru că ai venit târziu și ei se plictisesc, te roagă să le mai ții nițel de urât. Și dacă ești băiat finuț, îți dau rezultatul pe loc. Dita mai procedura, cu dita mai aparatul de milioane de dolari, înseamnă că trebuie să-ți livreze ceva consistent. Așa că-ți dau două filme A2 (cât patru coli A4), un CD cu toate pozele și o foaie cu foarte mult limbaj de specialitate. Citești pe-acolo, ca intelectualul: ”deshidratare discală”, ”protruzie discală cu amprentă asupra sacului dural și îngustarea găurilor de conjugare”, ”mici hernii discale” și bomboana de pe colivă ”imagine nodulară cu aspect de hemangiom”. Verdict final: discopatie lombară.
Începi să transpiri. Simți Propofolul cum curge pe venă și ai impresia că te atinge ceva rece pe spate. Te duci acasă și te culci pe ace. Te trec transpirații reci. Intră ipohondria în funcțiune. Îți aduci aminte de domnul Lăzărescu. Dar tu ce vină ai? Faci programare din nou la neurologie. Ajungi la doctorul bătrânel și foarte simpatic, care scrie tacticos cu stiloul, ăla de te-a gâdilat în talpă data trecută. Se uită la filme. Citește hârtia. Se uită la tine. Zi doctore, pot s-o iau ca un bărbat!
– Păi bine atunci. Ne liniștim. Eventual niște fizioterapie. Nu e cazul să ne aruncăm la medicamente. Și mai multă grijă pe viitor…
Te simți renăscut. Ai țopăi nițel de bucurie, dar parcă te cam înțeapă spatele încă. Așa că te mai temperezi nițel și te gândești la berea de diseară. Rece. Și multă.