Category: Pentru minte

Mind candy

Posted on

Unicredit-Țiriac, o bancă dusă cu capul

Oricât de mult m-am certat eu cu ING, trebuie să recunosc sincer ca Unicredit-Țiriacul la care am fugit cu creditul e un picuț dus cu capul.

Pe lângă faptul că emiterea unui card și trimiterea la o filială anume este o adevărată provocare pentru ei, nerezolvată încă, zilele astea s-au gândit să mai facă o poznă.

Povestea începe așa. Fusei în Bulgaria și cum n-aveam ce face, am plătit camera cu cardul. Buuun. Până când tanti de la recepție, o tanti ce părea proaspăt reprofilată de pe altă meserie pe ce a apucat și ea, scoate cardul din POS, se pune cu el la calculator și începe să scrie, după care îl întoarce pe fața cealaltă și mai scrie ceva. Beculețele se aprind. Asta nu e normal. Dau un telefon acasă să golească soția contul pana nu-l golesc… ei. După care, mă prezint voios la Unicredit să-mi scot alt card. Ăla pe care îl aștept de trei săptămâni poimâine.

Și cum aștept eu așa, îmi vine un aviz poștal, de la unii TotalPost, că nu m-au găsit acasă și să mă duc eu la ei, într-un colț de APACA. Bine bine, dar ce dracu’ poate să fie? Pun mâna pe telefon. Un plic de la Unicredit. Ete draci. Or fi trimis un alt PIN pentru noul card. Hai să dăm o fugă să-l luam. Sar călare pe bidiviu și-i dau bice. Ajung, dau avizul, dau buletinul și primesc plicul. Numai că nu arăta a plic de PIN. Dezorientat, jupoi fițuica.

”Stimate măi ăsta. Vezi că te mutăm de la agenția Perla la agenția Dorobanți. Ca să te servim pe tine mai prompt. Nu te costă nimic, nu tre’ să faci nimic. Da’ îți zicem și ție așa, să știi. Cu stimă bla bla…”. Nici un card, nici un PIN, nici o informație confidențială.

Păi bine fraților, pentru atâta lucru puneți oamenii pe drumuri? Pe bune? Ați auzit de, ăăă… telefon, SMS, email, poștă normală, online banking, porumbei călători, semnale cu fum, spiritism ș.a.m.d?

Pe bune, nu e greu. Se numește logică.

Posted on

Chestii de ținut minte

Dacă îți iubești copiii cu adevărat, filmul ăsta ar trebui să te pună pe gânduri. Sir Ken Robinson face o analiză amuzantă dar brutală a ”sistemului de educație” din lumea civilizată, de la origini la modul în care funcționează distrugând creativitatea copiilor noștri.

Posted on

Comerț a la România

Cine m-a văzut în persoană știe, sunt ochelarist. Anul trecut prin august drăcușorii din casă au reușit să-mi ciobească o lentilă. Așa că m-am suit pe bicicletă și m-am dus la un magazin de optică medicală din apropiere. Ultima dată îmi făcusem ochelari cu doi ani în urmă. Și cum cât trăiești dioptriile evoluează, am profitat de oferta lor: ramă + lentile și consult oftalmologic gratuit. Cum printre altele sunt și șofer, mi-am ales o ramă cu lentile de soare polarizatoare ce se atașează magnetic, la nevoie.

Toate bune și frumoase. Până când acum o săptămână, într-o vineri seara, i-am dat jos de la ochi și un șurub care fixa unul dintre brațe a căzut pe jos. Nu pentru că s-a desfăcut ci pentru că s-a rupt. Probabil și de la câte capete și picioare au încasat de la drăcușori ce se zbăteau să scape de pupăceală pe burtă. Na comedie. Dădusem niște bani frumoși pe ochelari, iar lentilele de soare detașabile erau mare parte din motivul pentru care o făcusem. Și dacă tot ramele erau ok și utile, dădusem ceva mai mult și pe niște lentile mai bune. Ce să mai fac acum? Bon ioc, dar plătisem cu cardul. Caut pe home bank și găsesc tranzacția. Măcar am ceva la mână.

Înarmat cu răbdare și mult Zen, mă duc la magazin. Încercarea moarte n-are… Intru, îmi mușc limba preventiv să nu încep cu scandal, vorbesc cu domnișoara de la tejghea, îl cheamă pe omul din spate de la montaj, se uita la rame, se uită la ce mai au expus…

”N-avem… Bonul îl mai aveți?”
”Nu”
Pune omul mâna pe telefon și sună la furnizor.
”Băi, am o problemă cu o ramă Leonardo. Din aia cu lentile de soare… Bine, te aștept să vii s-o vezi.”

Las ochelarii și un număr de telefon. Și timp de o săptămână – liniște absolută. Astă seară primesc un telefon. ”Vă așteptăm”.

Și ce să vezi, rame nou nouțe puse pe lentilele vechi. Mă uit la ele, probez ochelarii – perfect. Acum așteptam lovitura de grație. Câți bani vor. Și aștept. Domnișoara nu zice nimic și își vede de alt client. Zic mulțumesc și bună seara și dau să plec, așteptând un ”alo, domnu’, banu’!”. Care nu vine. Vine doar un ”Cu plăcere, bună seara”.

Care va să zică, în România există comercianți cu obraz. Criză sau nu, își respectă clienții suficient ca atunci când își recunosc marfa, chiar dacă n-au bon, să-i ajute. Ce să mai zici? În afară de faptul evident că de-acum încolo îmi fac ochelari numai acolo 🙂

Da, se poate și în România. Eu cred că asta e normalitatea care își arată ”colții”. Lucru care mă bucură peste măsură și pe care vreau să-l împărtășesc. Ăsta e magazinul, pe Bulevardul Ghencea, oarecum vis-a-vis de capătul lui 41.


View Larger Map

Posted on

O idee mai bună de protest

Evident, ideea unui protest de-a valma la Universitate, în care fiecare strigă de bezmetic ce îl nemulțumește, este o prostie. Singurul lucru pe care îl reușesc este să cadă în ridicol și să nu-i ia nimeni în serios.

Dar cred că există o soluție mult mai bună, cu un impact infinit mai mare. Descentralizarea. Că tot este la modă. În loc de un miting într-un loc, mitinguri în mult mai multe.

La Universitate mitinguri pentru ”Jos Băsescu”. La Victoriei miting pentru ”Jos Guvernul”. La Unirii – ”Nu Roșia Montană”. La casa poporului ”Sus A.N.I.”. La Ateneu ”Susțineti cultura”. La Televiziune ”Finalizați dosarele de corupție”. Și tot așa până acoperim toată țara cu revendicări legitime.

Și când s-o vedea câte sunt, răspândite pe toată țara, o să înțelegem toți cu adevărat magnitudinea problemei. Și cât de mulți suntem noi. Și că avem nevoie de o clasă politică nouă. Iar amicii șmenari din politică o să înțeleagă că suntem cu ochii pe ei permanent.

Posted on

De ce n-o să se aleagă nimic de ”revoluția” asta…

…și probabil de țărișoara asta.

Mă uit de câteva zile în jur, la tot ce se întâmplă cu mitingurile și cu demonstrațiile astea. Și nu îmi dau deloc senzația că pot schimba ceva. Pentru că demonstranții de la Universitate habar n-au ce vor, în marea masă. Fiecare vrea câte ceva punctual. Unii vor iarbă, alții vor să le dea statul bani, că ei n-are da’ li se cuvine, alții vor liber la torțe pe stadion, unii vor jos guvernul, alții au o problemă cu Roșia Montană. Piața Universității a devenit un fel de Hyde Park unde lumea adună să-și spună oful. Și după aia?

Păi după aia mai nimic. De la vlădică la opincă, nimeni nu știe (inclusiv subsemnatul) ce vrea concret să urmeze. Facem alegeri anticipate. Ok. Și după aia? Între cine alegem? Ăștia, ceilalți sau ăilalți. Nici nu mai contează care e cine, că toți sunt experți deja la furat. E nevoie de o schimbare. Sigur. Dar ce va urma se va poate numi schimbare? De ce naiba nu merge nimic în țara asta? Îmi bag picioarele, nici nu mai merg la vot…

Să fie oare din cauză că toată națiunea asta își irosește timpul cu miștouri cât mai artistice, bășcălii din cele mai elaborate pentru a jigni de moarte adversarul ideologic, în loc să tacă din gură nițel și să caute o soluție rațională la ieșirea din hazna? Ce să mai vorbim de cooperare… Și ce ne iese din toată chestia asta?

La sfârșitul zilei fiecare pleacă acasă satisfăcut. Am fost acolo. Am urlat cât m-au ținut plămânii. I-am înjurat pe Băsescu și pe Boc, i-am făcut bețivi, pinguini și am agitat niște pancarte extrem de istețe. Am fost grozav. M-au filmat ăia de la televiziune chiar. Așa am făcut și cu Iliescu, și cu Năstase și cu oricine m-a călcat pe bombeuri. Așa fac și cu Gheorghe care parchează pe locul meu în fața blocului și cu vecinul care mă enervează ascultând muzică electronică la 6 seara, mie plăcându-mi rock-ul, bine înțeles. Le dau eu lecții lor, să vadă cine e mai tare.

Iar în toată bătălia asta a orgoliilor consumăm colectiv volume incredibile de energie care poate, altfel, ar putea fi pusă în aplicare în feluri mult mai constructive. Suntem latini și sângele fierbe repede. Orgoliul se cere protejat. Avem umor și o limbă iute. Alte nații nu sunt așa.

Nemții, de exemplu, nu își pierd timpul cu astfel de bășcălii ieftine. Nu știu dacă pentru că nu li se pare o ocupație demnă de ei sau pentru că pur și simplu nu au simțul umorului și atunci fac și ei ce pot. Dar gândesc constructiv și metodic, își văd interesul și se țin de treabă, în timp ce noi latinii ne pierdem vremea cu bășcălii, bunga-bunga-uri și carnavaluri. De asta alte nații se uită la ei cu ochi mari și umezi, cerând mieros un pic de ajutor financiar. Datul din gură și din fund e infinit mai satisfăcător pentru noi.

De asta cred că n-o să se aleagă nimic de ”revoluția” asta și cel mai probabil de țara asta. Mare păcat de atâta energie aruncată pe apa sâmbetei…