Lumea prin ochii copiilor

Când s-a născut Dani, am avut pentru prima dată o revelație personală. Copiii se nasc cu un potențial infinit pentru dezvoltare. Pot ajunge orice își doresc, atâta timp cât sunt încurajați să-și urmeze pasiunile. Doar greșelile noastre, ale adulților, le taie aripile viitorului.

Astăzi, de 1 iunie, vreau să le mulțumesc unor copii. O să înțelegi de ce.

Charles Darwin a fost poate cea mai importantă figură din biologie. Într-o perioadă în care religia domina autoritar și încă violent teoriile referitoare la originile vieții, Darwin a avut claritatea gândirii ce i-a permis să smulgă naturii cel mai important secret – Selecția Naturală. Conștient de riscurile expunerii unui asemenea concept revoluționar, Darwin s-a documentat metodic zeci de ani înainte de a publica monumentala carte On the Origin of Species, ceea ce nu l-a scutit însă de atacurile bisericii și fanaticilor religioși.

Un copil dezinteresat în ce avea școala să-l învețe, ajuns apoi funcționar la un birou de patente, Albert Einstein avea să revoluționeze fizica Newtoniană prin introducerea Teoriei speciale a relativității, rafinată apoi în Teoria relativității generalizate. Geniul lui va rămâne permanent în conștiința omenirii sub forma unei ecuații aparent extrem de simple: E=mc².

Într-o lume în care problemele se rezolvau cu bâta sau pușca, în care bătaia era ruptă din rai și în care copii trebuiau să fie văzuți, nu auziți, Sigmund Freud a înțeles importanța subconștientului și nevrozelor. A pus bazele psihanalizei și, prin aceasta, a oferit omenirii poate cel mai important lucru – liniștea sufletească prin reconcilierea conflictelor interioare ce macină fericirea și sănătatea mentală.

Vremurile spuneau că fetele trebuie să-și vadă de casă și să fie soții ascultătoare. Marie Curie a dovedit tuturor că o femeie poate să fie la fel de pricepută în știință, descoperind radioactivitatea. De-a lungul activității ei a primit două premii Nobel pentru fizică și chimie.

Condamnat de mulți pentru contribuția sa la dezvoltarea bombelor atomice, Robert Oppenheimer a adus numeroase contribuții în domeniul fizicii. Un lucru este cert însă. Fără munca lui și a echipei Proiectului Manhattan, Bătălia Japoniei ar fi fost infinit mai sângeroasă, iar harta lumii ar fi putut arăta mult mai roșu decât în ziua de azi. A fost unul dintre primii oameni de știință care au aflat în cel mai dur fel cum pot fi pervertite propriile descoperiri științifice.

O minte strălucită cu aptitudini în matematică, logică și criptografie, pionier al ciberneticii, Alan Turing a fost unul din personajele cheie ce au ajutat Anglia să își păstreze libertatea descifrând codurile mașinăriei Enigma prin care submarinele naziste din Atlantic își sincronizau atacurile asupra flotelor ce aprovizionau Anglia. Numeroasele lui contribuții din timpul celui de-al doilea război mondial i-au adus un bine meritat proces public pentru homosexualitate în 1952, în urma căruia a fost condamnat la castrare chimică. A ales, în schimb, demnitatea unui măr injectat cu cianură.

Băiețelul din această poză a devenit unul dintre cei mai mari fizicieni și cosmologi din istorie. Contribuțiile lui includ descoperirea și explicarea fizicii găurilor negre. Deși țintuit de tânăr într-un scaun cu rotile din cauza unei boli crunte, Stephen Hawking a continuat să lucreze și să revoluționeze fizica, sfidând predicțiile medicilor ce nu îi dădeau mai mult de 35 de ani de trăit. Ulterior în viață și-a adus oprobriul public, susținând răspicat, asemeni multor alți oameni de știință că dumnezeu este o teorie inutilă în fizică și în viață. Personalități marcante precum Dan Negru au simțit nevoia să îl numească dobitoc și chiar să îl asemene pe Hawking lui Gigi Becali.

Un copil plecat din New York, unde nici măcar nu se vedeau stelele noaptea din cauza luminilor orașului, a devenit o figură emblematică a astronomiei și a cosmologiei. Carl Sagan a făcut mult mai mult decât studii teoretice. A popularizat știința, transmițând pasiunea sa unor întregi generații de copii.

Unul dintre cei mai importanți biologi de la Darwin până acum, Richard Dawkins a revoluționat lumea geneticii prin cartea sa ”The Selfish Gene”, publicată în 1976. O minte strălucită, cu o claritate a gândirii excepțională și cu un talent de povestitor capabil să transmită corect mesajul său, Dawkins s-a alăturat celorlalți oameni de știință ridicând glasul împotriva religiei și efectului său nociv în societatea umană. Cartea sa ”The God Delusion”, publicată în 2006 a fost poate cea mai devastatoare analiză a relelor religiei, încurajând o nouă generație de atei să iasă din amorțire și pasivitate și să lupte prin rațiune împotriva fenomenului religios.

Orice copil are potențialul de a face lucruri mărețe. Are nevoie însă de sprijinul și de înțelegerea noastră, de răbdare și de atenție. Fă un cadou copilului tău astăzi. Închide-ți telefonul, stinge televizorul, oprește calculatorul și citiți împreună o carte.

De unde vine moda frumuseților skinny?

Nu mă dau expert în istoria modei. Dar m-a lovit o realizare personală azi-noapte, în timp ce o păzeam pe Dani să mă asigur că își face efectul medicamentul.

Eu, de fel, nu pot să stau cu ochii pe pereți. Trebuie să mă uit la ceva. În lipsă de seriale, am găsit un film care zăcea de multă vreme pe disc: Sabrina, versiunea originală din 1954. Distribuție de zile mari, film bine realizat, ce să mai – un clasic. Pentru cei care nu știu, în rolul principal este frumoasa și simpatica…

Dintre toate actrițele din vremea ei, Audrey Hepburn are ceva cu adevărat special. Mi-a fost dragă de prima dată când am văzut-o. Nu pentru că e frumoasă (hai, îndrăznește cineva să conteste asta? :)) ci pentru că a fost permanent elegantă. Era ceva aristocratic în prezența ei, chiar și când încerca să portretizeze modesta florăreasă din My Fair Lady. O eleganță și o fragilitate absolut cuceritoare, care pe mine m-a impresionat.

Întâmplător, poate, Audrey avea o siluetă complet atipică pentru vremurile acelea. Era extrem de slabă față de restul frumuseților timpului. Și aparent, industria modei, îndrăgostită de ea, a înțeles mesajul cu totul greșit. În loc de șarmul ei aparte, aristocratic, au preluat doar silueta subțire ca etalon al frumuseții… Poate de aici vine moda skinny, dusă acum la extreme hidoase. Mare păcat…

Frumusețea nu vine din siluetă, vine în primul rând din atitudine. Și asta pare că s-a uitat cu totul în zilele noastre.

Cum am ajuns eu căsătorit cu o domnișoară care să-i semene atât de mult din toate punctele de vedere, n-o să înțeleg niciodată…

Cum să faci o lansare de Diablo 3

Am văzut prin presa română că s-a lansat Diablo 3 în România. Bine înțeles, n-am de unde să știu la prima mână. Eram plecat în Bulgaria, la Sofia, unde participam una din cele două lansări ale lor. Nu comentez ce am văzut în presa noastră, vă las pe voi să trageți concluziile și să faceți comparațiile, dacă le considerați necesare.

După un drum de multe ore cu mașina, am ajuns la un Club Blender, în centrul Sofiei. Ne-am oprit direct acolo pentru a lăsa laptopurile cu care participam în calitate de sponsori. Adică am ajuns acolo înaintea publicului. Cât am amenajat ce aveam de amenajat în interior, afară se strângea deja mulțimea. Când am ieșit afară din club, cu o oră înaintea lansării, o mulțime de 75-100 de oameni întindea cordoanele, dornică să intre în club.

Ei bine, a trecut și ora fatidică și lumea a început să intre în club. Cei 7 cosplay-eri așteptau vizitatorii, răspândiți în zonele de divertisment. Aveam un Rogue Encampment, zonă de quest-uri (offline adică), foto wall unde oamenii să-și facă o poză cu personajele, gaming corner pe care oamenii să se joace Diablo 2… O mulțime de activități gândite să țină oamenii interesați până în momentul lansării. Ore bune, până la 23:30 lumea s-a învârtit de colo colo, a socializat, și-a făcut poze cu cosplayer-ii, s-au bătut într-un turneu de Diablo 2. Toată lumea era atentă și pe fază. Cam așa arăta clubul încă de la deschiderea evenimentului. Cel puțin 800 de oameni (mai degrabă spre 1.000 din estimările mele) se călcau în picioare.

După care, pe la 23:30, au urmat câteva tombole, pentru a încălzi mulțimea. Unul din premii a fost o placă video ASUS. Celălalt sponsor a pus și el la bătaie premii.

Și așa am ajuns la momentul lansării jocului. Dacă n-aș fi fost acolo să văd cu ochii mei și să filmez cu mâna mea, credeam că e o făcătură…

Într-un final, mai toată lumea s-a mutat în zona de unde să cumpere jocul. Am văzut zburând sute de copii de Diablo 3. Cam jumate dintre ele au fost Collector’s Edition. Am văzut oameni cu un Collector’s și 6 copii normale, am văzut oameni cu 4-5 copii normale.

Am rămas profund impresionat de echipa din Sofia care a organizat lansarea. Nu numai că au mobilizat o masă enormă de fani, dar au organizat un eveniment de calitate, cu happening-uri care să țină publicul interesat. Și nu am avut niciodată impresia că au făcut-o pentru bani. Am vorbit cu oamenii implicați, iar pasiunea lor pentru Diablo și pentru jocuri a fost evidentă. Am vorbit cu fani Diablo și am vorbit cu fani ASUS, toți încântați de lansarea jocului. Jos pălăria, Martin și echipa din spatele lui de la Gaming Entertainment LTD.

Închei cu alte câteva poze.

Sunt supărat pe HTC

Și sunt supărat destul de rău. În primul rând pentru că lasă utilizatorii cu fundul în baltă când vine forba de update de software, și în al doilea rând pentru că mint cu nesimțire cum că Ice Cream Sandwich n-ar putea rula corect pe telefoane ceva mai vechi.

În cazul meu, problema este un HTC Desire Z care este blocat la un jenant Gingerbread 2.3.3, când Huawei, o companie de la care nici un cunoscător n-are pretenția de la nimic, vinde telefoane cu 2.3.7.

Cel mai tare mă enervează însă ipocrizia. Oamenii de la XdaDevelopers au portat foarte rapid firmware-ul de pe One V pe Desire Z, cu tot cu Sense 4. Androidul se mișcă foarte repede și singurele lucruri care nu funcționează încă sunt camera foto și hotspot-ul WiFi. Asta dovedește că dacă cineva de la HTC ar face un minim efort de optimizare a software-ului, acesta ar fi perfect pentru rularea pe Desire Z.

Rămâne întrebarea de ce nu face HTC acest lucru de bun simț. Un raționament logic ar fi că, având în vedere prostiile pe care le-au făcut anul trecut cu gama de produse și care s-au tradus în scăderile de profit raportate de curând, se gândesc să forțeze utilizatorii să cumpere noi terminale pentru cele mai noi versiuni de Android. Ceea ce dovedește că n-au înțeles mare lucru din prostiile precedente. Și iată de ce, așa, pe puncte, ca să se înțeleagă mai clar:

  1. Dacă obligi utilizatorul să-și ia un alt telefon pentru cel mai nou software, s-ar putea să nu mai aleagă brandul tău. Bătălia pe piața de Android e acerbă și foarte mulți competitori stau la coadă să-ți ia clienții. Așa că rata ta de conversie unde ar fi? 50%? 20%? În mod normal, un client tinde să rămână fidel drumului cunoscut. Trebuie doar să-l ții rezonabil de mulțumit. Un client de care ți-ai bătut joc însă are toate șansele să VREA să schimbe producătorul. Adică dată tot se duce să-și ia un telefon nou, o să se uite la standul de prezentare sau la magazinul online cu etichete mentale de afinitate față de branduri. Ăia care nu l-au supărat o să aibă fie un ”+” fie un ”0” în dreptul lor. Tu vei avea un minus. Nu contează că alții nu sunt mai breji ca tine, clientul nemulțumit nu știe încă asta.
  2. Un client nemulțumit generează word of mouth negativ mult mai mult decât reușește unul fericit să o facă. Îți faci rău afacerii pe termen lung, ceea ce te costă și mai mult tocmai când tu te strădui să te impui din nou pe piață. Eu unul nu țin minte de câte ori un produs a funcționat ireproșabil, dar îmi aduc aminte perfect de frustrările pe care mi le-a generat. Iar companiile care m-au călcat pe coadă m-au pierdut definitiv de client. Au aflat câte ceva de la mine despre asta ING și Nokia. Și multe alte branduri prea mici ca să-mi mai amintesc de ele acum. Da, știu, sunt un ranchiunos afurisit.
  3. Producătorii de telefoane inteligente în general și HTC în particular nu vând simple dispozitive. Vând o experiență, care implică software. Trebuie să existe la HTC un departament sănătos de software. Să spui despre cutare telefon că nu poate rula ICS denotă lene sau incompetență (ca să vorbim delicat), mai ales când îți trag una peste ochi niște hacker amărâți care nu au în spate resursele tale.

Ei bine, până una alta, tind să fiu foarte supărat pe HTC. Pentru că un telefon superb și extrem de util este lăsat voit în urmă din motive mai mult decât evidente pentru mine. Până la mutarea pe black-list nu mai e decât un pas. Nu mi-am root-at până acum telefonul, dar cu prima ocazie când un build sănătos de pe XdaDevelopers îmi va aduce ICS + Sense cu un număr rezonabil de bug-uri minore, o să o fac fără să mă uit înapoi. La brand adică…

[update]

O comparatie intre Desire Z care nu poate rula ICS + Sense 4, si Desire C care le poate rula… Un pic extra jenibil, nu?

http://www.gsmarena.com/compare.php3?idPhone1=4759&idPhone2=3421

Ce sunt Kangoo Jumps și de ce mă apuc de ele

Azi am fost prin Herăstrău cu copiii. Pe o scenă provizorie se pregătea de zbenguială o tanti încălțată cu cizmulițe de kangoo jumps. În fața ei, o mulțime de alți țopăitori gata de acțiune. Nu știu de voi, dar pe mine m-a convins de utilitatea acestui sport. Screw football, tennis, cycling, jogging & badminton. THIS is the shit. Să argumentez de ce:

 

Ok, acum că am început cu varianta prescurtată, să elaborez nițel.

Cu un sport din ăsta nu contează dacă slăbești sau nu. Adică de slăbit o să slăbești cu siguranță. Dacă nu de la efort, atunci de la transpirațiile care o să te treacă căscând ochii la doamna instructor.

Q.E.D.

Sculptură moderă și explicații mirobolante

Cred că am auzit cu toții de celebra statuie a lui Oprescu. Rafinatul intelectual care este domnul doctor s-a gândit că ar fi o idee genială să plaseze într-un loc extrem de public un individ dezbrăcat care ține de… mă rog, levitează o javră. După cum era normal, oamenii cu o fărâmă de simț al ridicolului au deschis gura să-și dea cu părerea.

Ei bine, azi dimineață Radio Guerilla a sunat un stimabil domn cunoscător în ale artei, care să ne explice cum stă problema cu statuia. Am o memorie foarte proastă a numelor și eram concentrat oricum pe condus, așa că nu pot să povestesc ce s-a discutat și nu numele și titulatura stimatului domn.

Prima întrebare a lui Dobrovolschi a fost ”ce l-a apucat pe Oprescu să pună hidoșenia aia?”. La care domnul critic de artă:

-Stimate domn, nu puteți să vorbiți așa de statuia asta! E o operă de artă modernă! E menită să șocheze! TrebuieA explicată mulțimii semnificația ei! Trebuia educat poporul!  Nu poate oricine să-și dea cu părerea, așa… Stimatul sculptor a fost un geniu al sculpturii moderne!

Fază la care eu rămân oarecum interzis. Pentru că mintea mea de țărănoi incult nu înțelege 2 lucruri:

1. Ce rahat de artă e aia la care trebuie să-ți vină un individ pe prafuri sau medicație pentru a îți tălmăci semnificația. Chiar așa am ajuns, să numim artă orice idioțenie, doar pentru că se găsește un schizofrenic căruia îi vorbește piesa? A auzit cineva de Hainele noi ale împăratului? Nu de alta, dar eu am văzut grătare care mi-au spus poetic multe despre metafora vieții. Iar cu o bere bună lângă, atingi chiar Nirvana. Nu mă refer aici la valoare statuii, chiar nu mai interesează, ci la concept în sine.

2. Băi domnule critic de artă, când iei o piesă artistică de asemena calibru și o trântești pe treptele unui muzeu, o expui vulgului. Și îți asumi critica fără să comentezi. Dacă e așa de artistică și mirobolantă, nu o expui publicului incult și incapabil să-i aprecieze valoare. O bagi într-o sală de muzeu al artei moderne, unde vinzi bilete cu supozitoare cu glicerină bonus. Așa te asiguri că nu o vede decât cine o pricepe și îi slavezi onoarea. Și te scutești și matale de o sufocare inutilă.

Pe de altă parte, cum puii mei n-ai voie să arăți la televizor un sfârc la ore de maximă audiență, dar ai voie să expui public un cocoșel autentic roman? Adică dacă mă duc la baie și fac o poză la instalația din dotare (artistică, cu Instagram, să mor io!), nu se supără nimeni dacă mi-o pun în geam la mașină, nu?

Hai, totuși, să ne trezim la realitate…

Iubiți și taximetriștii, că ei nu vă iubesc

Am avut ”plăcerea” de a asista astăzi la un incident în trafic. Veneam ca de obicei dinspre parcul Carol spre pasajul Mărășești. În dreptul intersecției cu Șerban Vodă, un taximetrist Speed Taxi încerca să intre în coloană. Nu venea de pe stradă, ci din parcarea din dreptul Shaworma Dristor. Ca orice taximetrist care se respectă, forța intrarea în coloană. Iar mașina din fața mea, un Peugeot sau un Focus albastru (n-am reținut marca) nu l-a lăsat să intre. Până acum, nimic anormal. În toane ceva mai bune, eu l-am lăsat să intre.

Pătruns în coloană, în spatele mașinii care l-a ofensat, tovarășul taximetrist s-a înfipt prelung și tânguitor în claxon, înjurând în limbajul șoferilor pe cel care nu l-a lăsat să intre. Momente mai târziu, taximetristul a ieșit furtunos din mașină, s-a deplasat până la mașina pe care tocmai o claxonase și a început să înjure, să lovească portiera cu pumnii și să scuipe (eu încercam să scot cât mai repede telefonul din buzunar pentru a filma faza). După ce s-a potolit, portiera mașinii agresate fiind închisă, s-a întors înapoi la mașina lui, comentând indignat către alt taximetrist din trafic: ”Mi-a arătat degetu’, bă!”. Am reușit să-i fac doar o poză pentru identificarea mașinii.

După ce a trecut de stop, taximetristul s-a așezat relaxat pe colțul intersecției, la pescuit de clienți. Deci nu se grăbea, nu avea client, nu avea comandă la care să ajungă repede.

Mașina agresată era condusă de o femeie. Care spre meritul ei, s-a ferit de o confruntare fizică cu maimuțoiul urban. A blocat portierele. Nu știu dacă a luat informațiile despre mașină, dar le-am luat eu și voi face o reclamație la Speed Taxi. Dacă prin cine știe ce miracol ajunge la acest post, îi stau la dispoziție ca martor pentru a depune plângere împotriva taximetristului, la Poliție sau oriunde dorește ea.

Semnalmentele taximetristului sunt următoarele: slab, înalt (peste 1m 80 după estimările mele), chelios, ochelari de vedere. Numărul mașinii pe care o conducea: 880. Ora și data incidentului: 9:28, 25.04.2012

Sunt foarte curios de răspunsul Speed Taxi la reclamația care urmează. Să purcedem, dară.

[Later edit] Nu asociez toți taximetriștii cu individul în cauză. Majoritatea sunt oameni muncitori care își văd de treabă cu onoare. Și nici nu consider vinovată firma pentru care întâmplător lucrează individul.

[UPDATE 1] Ora 15:30 și încă nici un răspuns. Liviu a postat articolul meu pe pagina de FaceBook a Speed Taxi dar acesta pare să fi dispărut…

[UPDATE 2] S-a terminat ziua și Speed Taxi nu a binevoit nici un răspuns. Încep să cred că poate fi considerată vinovată compania care l-a angajat, din moment ce aparent asta e atitudinea standard la ei: Speed Taxi e o mizerie, dar nici cu unele dispecerate nu mi-e ruşine. Ca să nu mai vorbim de mult mai celebrul Bătaie ca în junglă în centrul Capitalei: Un client a fost călcat în picioare de un taximetrist

[UPDATE 3] După cum se poate constata la comentarii, un reprezentant Speed Taxi intrat în discuție pe marginea problemei. Așteptăm, deci, un răspuns de la el.

De ce urăsc religia

Am spus în repetate rânduri că urăsc religia, dar nu cred că am explicat vreodată de ce o urăsc. Și aici vorbesc de religie în general, nu de una dintre ramurile ei numită generic biserică. Să încep de la definiție:

RELÍGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în școală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.

Ca majoritatea adulților din ziua de azi, am crescut într-o Românie comunistă și în mare parte laică. Mă minunam în cele 10-15 minute de programe TV cum de tovarășul și consoarta pot vorbi atât de agramat în timp ce învățătoarea mea se chinuia să ne învețe limba română. Stăteam la cozi la carne, banane, portocale sau lămâi, uneori noaptea, alteori în frig crunt și nu îmi trecea prin cap că se poate mai bine. Și într-o bună zi, totul s-a schimbat. De sub preșul oprimării comuniste a ieșit o pleiadă de eroi. Tovarășul Iliescu, poetul Mircea Dinescu și biserica ortodoxă sunt câteva exemple care mi-au rămas în minte.

Religia însă a luat societatea românească prin surprindere cu un atac susținut și cu un plan, aparent, cu bătaie foarte lungă. Între biserica ”tradițională” și sectele care doreau să pună un picior în prag, copiii au fost inundați de broșuri, ore de religie și desene animate precum ”Cartea cărților”. Creiere inocente, fără discernământ și de multe ori cu indiferența sau chiar încurajarea părinților erau lăsate fără apărare în fața unui val de îndoctrinare foarte bine orchestrat de oameni specialiști în acest domeniu.

Eu am fost unul dintre acești copii. Țin minte, imediat după revoluție, discuții cu copiii din fața blocului în care scepticul din mine se răzvrătea împotriva conceptului unui creator al universului, a tot puternic și omniprezent dar invizibil și imposibil de observat sau de dovedit. Eram doar un copil dar nu se lega. Dar după asta a urmat Isus din Nazaret, un film magistral realizat pentru a pune în scenă fragmente din biblie. Am fost profund impresionat de povestea narată și de principiile promovate. Atât de impresionat încât am înghițit momeala cu tot cu cârlig, plută și undiță. Iar părinții mei, crescuți într-un oare spirit creștin, nu au văzut nimic greșit sau periculos în asta.

Nu am devenit un fanatic religios. Credeam în principiile religiei creștine și în bunătatea ei, mai presus de toate. Și credeam în supărarea lui dumnezeu, dacă nu în mânia lui. Îmi cenzuram comportamente naturale în numele legilor lui. Nimic deosebit de nociv, aș putea spune acum, în retrospectivă. Dar eram profund pătruns de fiorul creștin. Mergeam la slujba de înviere, aprindeam lumânări, credeam că există o viață de apoi și recitam în minte la anumite ocazii un tatăl nostru. Și am rămas în linii mari așa până la nașterea lui Dani. Cam 15 ani adică.

Sigur, observam mârlănia bisericii, nerușinarea cu care se băteau pe înmormântări și pe parohii, lăcomia cu care jumuleau cât se poate de la oricine. Dar, nu-i așa, biserica e doar manifestarea lumească a religiei. Religia transcende bisericii prin puritatea ei. Și observam și mizeriile din viața de zi cu zi. Oameni loviți de soartă. Dar oamenii sunt păcătoși și dumnezeu îi pedepsește pentru greșelile lor. Dumnezeu știe mai bine, eu sunt un biet muritor cu orizont îngust.

Dar dumnezeul este bun și iubitor de oameni. Este părintele ideal, nu? Adică vrea să te vadă pe picioarele tale, independent și responsabil. Nu te verifică, nu te controlează, nu te pedepsește. Te pune pe picioarele tale și te învață să-ți iei zborul. Dar stai puțin, cum vine cu păcatele și cu judecata de apoi? Cum vine cu iadul? Ce fel de părinte e ăsta? Și mai ales, ce dumnezeu a tot puternic, bun și iubitor de oameni permite nașterea unor copii cu malformații congenitale grave, unele incompatibile cu viața. Și ce fel de dumnezeu permite cancerului să mănânce de vii copii de 1-2 ani în timp ce părinții sunt sfârtecați de o durere mai cruntă decât cea mai oribilă durere fizică? Unde e puterea și bunătatea lui?

Prima revelație care mi-a rupt vălul îndoctrinării a venit într-o zi când așteptam să mănânc ceva la un fast food. Priveam un copil frumos, o fată îmbrăcată sărăcăcios și oarecum strident cromatic. Vedeam totuși în ea grija și afecțiunea parentală, aceeași pe care o am pentru Dani și ulterior pentru Laura. Dar când părinții ei au venit cu mâncarea și copilul a deschis gura am văzut, spre mirarea mea absolută, că era retardată mental. Am în vecini un om oligofren. La doar jumătate de an mai puțin decât mine, are mintea unui copil de 3 ani. Nu știe să socotească nici măcar 1+1 iar Dani a mea poate să vorbească infinit mai bine și mai coerent decât el. Credeam că știu să observ astfel de probleme din prima, dar în cazul ăsta am fost luat cu totul prin surprindere. Și atunci toate întrebările de mai sus mi-au explodat în minte. Vitraliul dulceag religios care îmi acoperea gândirea a crăpat și s-a prăbușit violent în doar câteva minute. Acum aveam un factor nou în ecuație. Eram părinte, știam ce îmi doream pentru copilul meu și ce aș fi sacrificat pentru binele lui. Iar dacă eu, bietul muritor nevolnic aș merge dincolo de capătul Pământului pentru oricare dintre copiii mei, care era scuza lui dumnezeu?

Când am plecat de acolo părerea mea despre religie – încă o dată religie, nu biserică –  era radical schimbată. Vedeam pentru prima dată, cu claritate, neconcordanțele și lipsa de logică din toate poveștile. Trecusem prin destule crize existențiale care să lase urme adânci. Apoi a venit o carte superbă, The God Delusion de Richard Dawkins (tradusă și în limba română) care analiza fenomenul religios atât de profund și atât de rațional încât orice reminiscență religioasă a fost spulberată.

De ce urăsc, deci, religia? Pentru că am putut constata la prima mână nocivitatea ei. Puterea unei povești spuse iscusit de a prosti o minte rezonabil de inteligentă și puterea mulțimii de a legitima nebunia, transformând-o într-o realitate normală, acceptată. Puterea de a perverti oameni și a justifica discriminări și atrocități incredibile. Nu numai creștinismul, islamismul, iudaismul sau budismul sunt religii. Comunismul este o religie. Nazismul a fost o religie, și regretabil încă există după tot ce a adus omenirii. Dacă nu mă crezi, citește încă o dată definiția religiei și vei descoperi tiparul.

Religia este vălul aruncat peste ochii omenirii, care să uniformizeze valurile mării numite omenire, să o mențină docilă, maleabilă și controlabilă. Religia este puterea care s-a luptat permanent cu știința, oprimând violent cele mai creative minți ale omenirii, frânând progresul și bunăstarea tuturor. De fiecare dată când aprinzi un bec, dai drumul la un calculator sau înghiți un medicament, adu-ți aminte că undeva, cândva, biserica a înfierat descoperirile științifice care au condus la ele. Și încă o face, contestând geologia, fizica, biologia, genetica și cercetări medicale vitale ce ar putea duce la vindecarea unora dintre cele mai grele dar comune afecțiuni umane.

De asta urăsc religia și sunt intolerant cu cei care vor să mi-o bage pe gât, mie și copiilor mei. De asta îmi protejez copiii atât de intransigent de ea. De asta ridic permanent glasul în favoarea rațiunii. Și de asta ar trebui să o faci și tu.