Ziua bună, cititorule. M-am gândit astăzi să-ți povestesc câte ceva despre interacțiunea care poate exista între doi copii. Vezi tu, eu am crescut într-o casă în care am fost doi băieți la părinți. Și acum, după 34 de ani am propria mea familie în care se regăsesc doi copii. Mă uit la ei și văd o oglindă a lucrurilor care mi s-au întâmplat și mie.
Mă uit la fetele mele. Timp de doi ani jumate, cea mare a fost centrul atenției noastre. Roiam în jurul ei ca doi bezmetici, uimiți de minunăția care creștea în casa noastră. Avea, firește, toată atenția și afecțiunea noastră. Apoi, când s-a născut cea de-a doua fată, prima a început să se simtă neglijată. Mami a trecut foarte repede de la ea la copilul cel nou. În ciuda tuturor eforturilor și celor mai bune intenții, mami nu mai putea să îi ofere același timp. Tati a preluat majoritatea sarcinilor care o priveau, dar a durat ceva până să se obișnuiască. Încetul cu încetul s-a realizat tranziția, dar mami… Mami era acolo și totuși nu mai era acolo. Iar asta doare, oricât n-ai vrea s-o recunoști nici măcar față de tine.
Am fost atenți la fete. Am avut grijă să nu le lăsăm singure, conștienți de dinamica familiilor cu doi copii. De-abia când fetele au mai crescut și cea mică a început să meargă singură, a început adevărata luptă. Jucăriile mele! Patul meu! Scaunul meu! Tu n-ai voie! Ia mâna! DĂ-I DRUMUL! Și apoi scatoalcele. Unele din ele care răsunau atât de tare că mă speriau. Și mușcăturile, îmbrâncelile, piedicile… Dani este picătură leită din mine. Recunosc în ea aproape totul, de la trăsăturile fizice la modul de a gândi și a reacționa. Îi înțelegeam frustrarea, extrem de bine, și încercam să facem tot ce se poate pentru a o minimiză.
Pe de altă parte mă uit la Laura. Pumnii și îmbrâncelile încasate îmi erau extrem de familiare. Când eram mic, eu eram în locul ei. Mi-am încasat porția mea de bătăi. Mai mult de-atât. Îmi aduc aminte extrem de bine de grupul de trei prieteni de aceeași vârstă, frati-miu și încă doi, care mă hărțuiau mai tot timpul în copilărie. Îmi aduc perfect aminte sentimentul de respingere care venea din partea fratelui meu, dar și sentimentul de furie amestecată cu dezamăgire și revoltă care mă inunda de fiecare dată. Nu era corect ce mi se întâmpla. Îmi aduc aminte și de momentele în care părinții îl certau pe fratele meu. Și îmi aduc aminte și de micul sindrom Stockholm care mă cuprindea, când începeam să plâng cerându-le părinților să-l ierte pentru loviturile care încă mă dureau.
Acum, din postura de părinte, înțeleg extrem de bine ambele ipostaze. Dar mă doare de trei ori mai tare. Pentru că simt frustrarea fiecărui copil, în ciuda tuturor eforturilor pe care le fac. Încerc să le explic mereu că nu e bine să se certe și să se lovească, să împartă jucăriile și să învețe să lase de la ele. Cea mare este la limita înțelegerii, cea mică este departe încă și nu am cum să raționez cu ea. Cea mare face tot mai multe eforturi de a fi tolerantă, dar când cea mică se cramponează de câte ceva, cea mare devine din nou frustrată de prichindelul cel mic și egoist. Mă doare însă și amintirea pumnilor încasați, la fel cum mă doare imaginea celor trei băieți cu trei ani mai mari ca mine care se amuzau chinuindu-mă.
Asta este ordinea lucrurilor, corectă sau nu. Realitatea nu se schimbă pentru a ne face pe noi fericiți. În ciuda supărării și amărăciumii, copilăria m-a călit. Am învățat că primul care trebuie să-mi poarte de grijă sunt eu însumi, nu să aștept ceva de la alții. Sper că și pentru Laura va fi la fel. Sper că Dani va avea puterea de a înțelege mai bine atât ce o supără la surioara ei mai mică, cât și ce efect au acțiunile ei. Fac toate eforturile pentru a-i explica lucruri pe care nu le-am înțeles decât acum. Iar ea, o fată foarte isteață, pricepe mai bine decât aș putea spera. Și toate astea pentru că țin minte foarte bine lucrurile care s-au întâmplat în copilăria mea.
Adolescența poate schimba lucrurile, dar nu întotdeauna. Iar gustul amar poate rămâne pentru multă vreme. Uneori pentru totdeauna. Cum fac să le feresc pe fetele mele cu totul de un asemenea final?
Și n-aș fi scris toate astea dacă n-aș fi primit chiar zilele astea un reminder al evenimentelor din copilărie…
