Category: Pentru minte

Mind candy

Posted on

De ce am vrut fete

Ok, cu siguranță titlul nu se leagă logic de poza de mai sus. Dar dacă ai un pic de răbdare, o să-ți explic. Noi masculii feroce trăim cu impresia că femeile ne sunt inferioare. Pentru că nu au gura la fel de mare ca noi, pentru că nu își impun punctul de vedere cu pumnul în masă, pentru că nu se înfig în trafic cu tupeu (ok, specimene din astea am văzut, dar cred că toată lumea e de acord că sunt excepții) și lista poate continua. Dar de ce se întâmplă asta?

În principal datorită educației din copilărie. Băieții, cu infuzia naturală de testosteron, sunt agresivi și bătăuși, lucru interpretat greșit drept curaj și inteligență de către părinți. Și încurajat. Fetele, în schimb, sunt tratate de mici ca inferioare. Pentru că majoritatea au niște tați maimuțoi cu mentalitate de ev mediu, care își bat soțiile că nu le-au făcut băiat. Maimuțoi care nu se opresc nici o secundă să își regândească sistemul de valori, încurajați de alții maimuțoi de rangul lor, cei mai de seamă dintre ei numiți ”preoți”, ”imami” sau ”rabini”. Iar atitudinea continuă ulterior în viață. Tu stai cuminte, tu nu pleci de acasă, tu nu faci sex până mor eu. Normal că un copil educat în stilul ăsta este marcat pe viață. Și mai grav, fetele educate în stilul ăsta ajung femei care își vor educa fetele în același fel. De unde concluzia, băieții sunt inteligenți, fetele sunt proaste. Sau cel puțin nu contează. Și normal că facem reclame cu ”băieți inteligenți”.

Ei bine, când am rămas însărcinați prima oară, nu am avut preferințe legate de sexul copilului. Singura dorință era să fie sănătos. Când am rămas însărcinați a doua oară mi-am dorit tot fată. Pentru că sunt istețe, pentru că sunt iubitoare și pupăcioase și pentru că nu au permanent norul testosteronului deasupra capului. Dar mai ales pentru că am considerat sincer că o fată merită să ajungă într-o familie lipsită de maimuțoi, în care nevoile și instinctele ei să fie apreciate, ocrotite și cultivate. Într-o familie în care potențialul copilului este pus în valoare indiferent de prejudecăți aberante.

Și cred și sper sincer că voi putea să fac exact asta. Până acum merge.

Posted on

Mondene Columbenești

N-am comentat nimic pe subiectul ăsta până acum. Din principiu nu-mi plac bârfele mondene și chiloții spălați în public. În cazul ăsta, însă, situația este exact invers. Sunt extrem de curios de modul în care se desfășoară ostilitățile.

Zilele trecute la TVR, un stimabil domn al cărui nume nu-l rețin spunea lucrul care sumariza pentru mine perfect situația. Acum se spulberă visele tuturor pițipoancelor în devenire care uitându-se la icoana Monica își închipuiau că tot ce trebuie să faci ca să reușești în viață este să stai capră în fața cui trebuie. Acum domnișoarele în cauză, descoperă cu adevărat că viața e greu. Și mai ales că viața nu-i cinstit.

Nu știu și mă bucur că nu e la latitudinea mea să hotărăsc cu cine trebuie să rămână copilul ăla. Din principiu susțin dreptul mamei de a avea întâietate, dar în cazul ăsta nu văd ce o califică pe Hormonica să se încadreze în definiția cuvântului mamă. Mai bine ar da custodia direct bonelor care l-au îngrijit…

Ce am descoperit cu surprindere în urma acestui circ mediatic:

Urinel este un boșorog libidinos și pseudo-pedofil, DAR nu este un dobitoc. Din contră. A luat toate măsurile să o pună pe Hormonica cu botul pe labe. A lăsat-o să-și sape groapa pe nenumărate subiecte și a speculat toate prostiile ei. Și, după cum dictează portofelul, a angajat avocați foarte buni care știu cum să-și facă treaba fără să schelălăie la televizor cu un buletin expirat în mână. Într-un fel, Urinel a căpătat o fărâmă de respect din partea mea.

Hormonica… Hormonica nu m-a surprins de loc. Pe lângă faptul că este o parașută urâțică, a dovedit încă o dată că este și gâscă. După câțiva ani petrecuți în umbra lu’ tăticu’ își închipuie că este o persoană versată în ale vieții, și cred că își închipuie sincer că se poate pune cu banii, relațiile și experiența lui Urinel. Frumoasă deziluzie, dar total contra productivă pentru ea. Și chiar nu își dă seama cât de departe poate să o ajungă mâna lui Urinel. Sunt foarte curios câte prezentări de modă va mai avea în viitor. Și când o să-și dea ea seama ce mare prostie a făcut când s-a măritat cu personajul.

Dacă din toată povestea asta piți învață colectiv că nu se merită, tot am câștigat ceva. Dar caracteristica definitorie a oricărei piți e că are memorie scurtă sau lipsă.

Posted on

Fukushima versus Cernobâl

Primul accident nuclear civil cunoscut de omenire s-a petrecut la Cernobâl. Mi-ar fi plăcut să pot spune până la adânci bătrâneți “singurul accident nuclear civil”… Al doilea a avut loc astăzi la Hukushima, în urma cutremurului devastator care a lovit Japonia. Două evenimente cu rădăcini total diferite, dar, ironic, cu același rezultat.

Pe 26 aprilie 1986, în timpul unor experimente conduse de un cercetător fizician din elita comunistă, reactorul nuclear de la Chernobâl s-a supraîncălzit și a explodat. Nu am pretenția că înțeleg prea bine detaliile dezastrului. Minți care s-au aplecat ani de zile asupra problemei, cu bagaj de cunoștințe de fizică nucleară infinit superioare mie, își pun încă întrebări.

Pe 12 martie 2011, în urma cutremurului din Japonia, un reactor nuclear nu a mai putut fi răcit. După eforturi disperate de a tine situația sub control, a explodat producând același dezastru ca la Cernobâl.

Când se vehicula ieri acest risc, refuzam să cred că așa ceva se poate întâmpla. Precauțiile luate la construcția unei asemenea instalații sunt incredibil de complexe. Niveluri peste niveluri de protecții, sisteme cu multiplă redundanță. Pentru ca un asemenea dezastru să se întâmple, multitudinea de factori care trebuie să se adune simultan este astronomică.

Și totuși, s-a întâmplat. După cutremur și tsunami-uri, acum a venit dezastrul nuclear. Povestea însă nu pare a se fi sfârșit. Replicile pentru cutremur pot să apară oricând, iar celelalte grupuri nucleare din centrala nucleară suferă și ele de probleme de răcire. Situația poate evolua oricum.

Sper sincer să se termine coșmarul aici…

Ca o ultimă ironie, oare aroganța comunistă este echivalentul unui cutremur de 8,8 grade pe scara Richter?

Posted on

Copilărie second hand

Nu sunt o persoană prea veselă. Nu mă hlizesc permanent și nu găsesc motive de amuzament în tot ce mă înconjoară. Sigur, îmi place să râd la glume inteligente. Nu mă amuză în schimb prostia și formele ei de manifestare. Nu pot să râd la alde Țociu și Palade. Mi se par triști. Și poate de asta, sau din cauza asta, tind să observ lucruri nu tocmai plăcute.

Familia noastră este ecologistă, în limitele raționalului. Sortăm gunoiul și îl ducem periodic la reciclare. Iar într-o casă cu doi copii mici și patru bunici iubitori, avem o resursă inepuizabilă de plastic și hârtie. Ieri, duminică, profitând de timpul liber, am luat trei plase enorme și m-am oprit la unul din punctele de reciclare să le descarc.

Când mă suiam în mașină să plec am observat doi muncitori de la REBU, cu lopețile în brațe, oprindu-se în dreptul benei de plastice. Îi văzusem cu coada ochiului apropiindu-se, deci era rezonabil să presupun că văzuseră în linii mari ultimele lucruri pe care le aruncasem. Unul dintre ei a băgat capul să studieze lucrurile aruncate, după care a împins un braț înăuntru, forțându-se să apuce ceva. Am zăbovit nițel pentru a vedea ce extrag. Din tomberon și-a făcut apariția un castel de plastic ale cărui turle fuseseră rupte dar atârnau în două fire electrice. Îl aruncasem cu câteva secunde înainte. Omul îl întorcea pe toate părțile, studiind stricăciunea. L-am privit nițel, din confortul mașinii cu încălzire. Omul era ușor colorat, dar nu excesiv. Nu părea ”colecționar” de meserie. Nu căutase alte lucruri de posibilă valoare comercială. Alesese doar jucăria. Aproape îi vedeam mental planul de lipire a jucăriei cu un tub de super glue.

Și dacă tot am ajuns acolo, n-am putut să nu merg mai departe cu imaginația. Am văzut un copil așteptând-ul acasă și bucurându-se la o jucărie lipită, recuperată dintre gunoaiele altora. Un copil probabil flămând și înfrigurat, bucurându-se de întoarcerea tatălui lui de la muncă într-o duminică seară. Se poate ceva mai trist de atât?

După cum spuneam, nu sunt o persoană prea veselă…

Posted on

Nu dau…

…din principiu bani la cerșetori. Cei mai mulți sunt creaturi leneșe și/sau mincinoase. Sau mai rău, exploatate de alții. Deci banii pe care i-aș da ar fi transformați în bătaie de joc. Și când îmi miroase ceva putred, îmi dispare orice instinct caritabil.

Ultima dată când am simțit impulsul asta era iarnă. Parcasem la Marriott și un aurolac sprijinea un gard pe acolo. Era un frig de crăpau pietrele. Mă gândeam că o să sară pe mașina mea foarte nouă pe atunci și o să mă tapeze de bani. N-a făcut-o. Mi-am zis că dacă la întoarcere o să mă lase în continuare în pace, îi dau 5 lei. Și n-a sărit pe mine. Aveam banii pregătiți în buzunar. Am venit de la ușa mașinii la el și i-am întins banii. Îmi aduc aminte distinct toată scena. ”Uite, ia-ți ceva de mâncare…”. Aurolacul a sărit indignat, a scos de undeva o brichetă și a dat foc bancnotei. Am făcut stânga împrejur și m-am suit rapid în mașină. Mă și vedeam fugărit de un aurolac nebun. Din spate, înainte să închid ușa, am auzit un ”Ai văzut bă, ce-a făcut aurolacu’ cu banii?”

Și de atunci n-am mai dat nimic.

Astă seară veneam acasă, pe clasica mea combinație de străduțe ce mă scapă de multe stopuri. În dreptul unei intersectii își face veacul un om al străzii. Îl văd de mult timp acolo. Stă pe trotuar, pe spațiul verde din stânga drumului. Nu cere nimic. Nu bate în geam, nu își face cruci și nu sare să curețe farurile sau parbrizul. Se plimbă zgribulit, încet, de-a lungul coloanei de mașini. Se uită cu jenă la mașini, să vadă dacă îi dă cineva ceva. Pentru prima dată de aproape patru ani am simțit din nou nevoia de a duce mâna la portofel. Am scos 2 lei, tot ce aveam la mine, și am deschis geamul. A venit încet, fără să alerge. A întins mâna și a zis doar atât: ”Bogdaproste…”

Închizând geamul mă gândeam la un singur lucru. Pentru cine spusese cuvântul ăsta? Pentru cineva, oricine, din familia mea? Sau pentru el însuși?

Posted on

Lecţia de aroganţă

Eu sunt OMUL.

Sunt ființa supremă. Sunt agil și puternic. Am supus natura voinței mele. Am construit drumuri, zbor cu sute de kilometri la oră prin aer și sunt stăpân peste tot ce mișcă pe planeta asta. Visez să pun stăpânire și pe alte planete, să mă extind pe toată întinderea spațiului.

Îmi reamintesc toate astea zilnic. Alerg după recorduri și lucruri imposibile. Sunt mai bun decât oricine, chiar și decât semenii mei.

Nu sunt obligat să fac asta. Supraviețuirea mea nu depinde de asta. O fac pentru mândria mea personală. Și sunt dispus să îmi las oasele oriunde pentru asta. Nu-i așa că îmi admiri curajul și hotărârea?

Aroganta

Povestea intreagă aici

Posted on

Poveste cu ING

Am început să lucrez cu ING acum multi ani. Cam 5. Mi-au plăcut pentru atmosfera relaxată de genul ”lasă că rezolvăm noi cumva” și pentru modul aerisit în care puteai sa îți rezolvi problemele singur de la multimat, fără să stai la coadă la ghișeu. Mi-a plăcut modul eficient în care a decurs interacțiunea cu banca și simplitatea serviciului homebank. Nu mi-a plăcut faptul că sunt legat pentru orice operațiune mai complicată, precum eliberarea unui nou card, de office-ul în care mi-am deschis contul.

Asta până de curând, cu circul provocat de ordonanța 50 și ofertele de refinanțare. După modul în care au schimbat formula de calcul și după tacticile dâmbovițene abordate de ING pentru intimidarea clienților, lucru deloc surprinzător dacă te uiți la toate multinaționalalele ajunse în România, am hotărât să refinanțez creditul. Tot la ei, pentru că până una alta au cea mai bună ofertă. La sfârșitul lunii, orice leu economisit contează.

Bonus, dacă îți primești salariul pe card la ei, nu trebuie să mai aduci adeverințe de salariat. Asta într-o lume perfectă. În lumea imperfectă în care trăim, angajatorul se gândește să îți verse salariul, în mod excepțional, înainte de sărbători și nu după. Adică în decembrie încasezi două salarii, unul la inceputul și altul la sfârșit, iar în ianuarie nu încasezi nimic.

Logica ING, bancă flexibilă, alături de clienții ei: în ianuarie nu ai încasat salariu. Adică trebuie să vii cu adeverință de la angajator, copie după cartea de muncă etc. Da, dar am încasat două salarii în decembrie! Nu știu domne, calculatoru’ meu nu înțelege asta…

Se naște întrebarea normală de ce sunt legat de filiala la care am deschis contul. Pentru că mă ajută și îmi oferă servicii personalizate, nu? Păi stai puțin, că tocmai au dovedit ca nu mă ajută. Ori nu vor, ori sunt neputincioși. Problema lor, din perspectiva mea rezultatul contează. Și atunci, din nou, de ce să alerg până la office-ul ING unde am deschis contul? Doar ca să își încaseze ei comisionul pentru salariul și creditul pe care îl rulez prin ei? N-ar fi mai bine să îmi mut contul la filiala de la o aruncătură de mine, unde pot să mă duc lejer în șlapi, dând frâu liber cocalarului din mine? Dacă tot n-am parte de ajutor de la nici unii, măcar îmi simplific viața.

Lecția zilei, pe care o re-învăț periodic în ultima vreme: loialitatea față de un brand e o copilărie, din punctul de vedere al unui client. Nu cred că îmi ajung degetele de la ambele mâini pentru a enumera dezamăgirile din ultimii ani.

Pentru o corporație, responsabilitatea de a îți păstra imaginea curată este enormă. Și este vitală în business. Fără ea, totul se poate prăbuși rapid.