Pe cine să dai vina?

Pe lumea asta există multe cărți – beletristică, SF, știință. Unele sunt simple cărămizi de hârtie fără nici o valoare, altele ascund munca și inspirația unora din cele mai strălucite minți.

Una dintre ultimele este The Selfish Gene, o carte genială scrisă de un tânăr om de știință care, prin claritatea uimitoare a gândirii cu care este dotat natural, a reușit să vadă și să explice secretele prin care selecția naturală funcționează la nivelul genelor. Prin logică, deducție și observație, Richard Dawkins a reușit să își explice, lui și nouă, felul în care genele ne modelează comportamentul în moduri ce sfidează aparent logica. Răspunsul din partea comunității științifice a fost pe măsura cărții, aceasta devenind un punct de referință pentru biologi.

Un cititor al cărții lui Dawkins, The Selfish Gene, a trimis autorului o scrisoare cel puțin ciudată. Cu toate că aprecia cartea citită și conceptele revoluționare pe care le introducea, mărturisea sincer că lectura l-a aruncat într-o depresie de lungă durată. Pentru că, odată citită, a văzut pentru prima dată lumea din jurul lui cu alți ochi, a înțeles ce și de ce se întâmplă. Lucru care i-a spulberat conceptele morale clasice, împiedicând coagularea unei viziuni ”dulcegi” asupra lumii. Și în concluzie, și-ar fi dorit sincer să dez-citească această carte și să plutească în continuare într-o amorțeală comodă.

Ce nu a priceput cititorul acestei cărți este că înțelegerea mecanismelor selecției naturale la nivelul ei fundamental îți permite să înțelegi fundația ființei tale. Animalul de dedesubt, cu instinctele și nevoile lui primare dictate de milioane de ani. Iar cunoașterea acestuia din urmă îți permite să îl temperezi cum se cuvine, în cunoștință de cauză, cu armamentul corect. Din punctul meu de vedere, asta este adevărata natură a umanismului.

Întrebări retorice

Pe teme de sezon. Să începem, dară…

Ar trebui să aibă ateii liber de paște/crăciun și alte baliverne religioase?

Argumentul ”cuvioșilor”: nu! Că dacă ei nu cred, pot să muncească.

Argumentul ateilor: dacă voi credincioșii, aparent marea masă (că sunteți mult mai puțini decât v-ar plăcea să credeți), vă rezervați dreptul s-o luați pe arătură periodic cu tot felul de scuze, avem și noi același drept. Mai mult, majoritatea vă trâmbițați sus și tare credința, dar ce vă interesează cel mai tare e bârfa din curtea bisericii, fripturica, șprițul și fusta vecinei care e mai predispusă la ghidușii după post. Deci, de fapt, față de noi ateii care recunoaștem sincer că nu credem în povești cu creaturi imaginare, voi vă prefaceți că le credeți ca un pretext pentru petreceri și festinuri. În traducere liberă, se numește ipocrizie.

Ca să o spunem pe aia dreaptă, ca ateu aș prefera mai mult să am libertatea de a subscrie sau nu la zilele voastre de sărbătoare. Și în caz că nu vreau să ader la paște, rusalii și crăciun (da, uite aici o sărbătoare profund religioasă), să pot să-mi fac pachet toate zilele cuvenite și să mi le iau când vreau eu. Să mă duc în concediu și să fac o sinceră incantație zeului grătar și zeiței bere, să îmi privesc copiii jucându-se și să îi sărut în creștet. Adică ce faceți voi, numai că pe față și sincer, fără scuze puerile.

Cuvinte în plus

Când ești sătul, nu ți-e frig și nu te doare nimic, îți permiți tot soiul de luxuri. Ca de exemplu să te uiți în gura tipului de la spălătoria auto și să te minunezi că nu mai are nici un fel de dinți în gură. Nu de bătrânețe, ci de stricați ce erau sau poate de la bătăi.

Revenind. În transa filozofică indusă de lipsa de probleme existențiale, îți pui tot soiul de întrebări idioate. Ca de exemplu ”Cu ce naiba mănâncă omul ăsta?”. Pentru că dacă stai nițel și te gândești, o să îți dai seama că el are cu totul alte probleme. Probabil lui întrebarea i se pare mult mai relevantă fără ”Cu” din deschiderea propoziției.

Când o să îmbătrânesc…

…n-o să trag cu dinții de viața. Mai bine să mă duc când sunt în putere, cu demnitate.

Bine că până atunci voi apuca să mai mai coc. O să am copiii lângă mine și voi trage de fiecare zi în parte pentru a mă bucura de nepoții mei. O să fiu un ticălos bătrân. Așa, ca ăsta.

În loc de religie

Mă gândeam ieri care ar fi lucrurile cu adevărat utile de învățat în școală, în locul pachetului de superstiții și dogme numit religie. Lucrurile evidente precum biologia, matematica și altele asemenea sunt acoperite. Educația sexuală, de exemplu, mi se pare mult mai utilă decât religia. În primul rând pentru că poate proteja copii, prin informare, de o droaie de nenorociri (BTS-uri, unele din ele incurabile, altele mortale sau traumatismul unei sarcini/avort). Și în al doilea rând pentru că s-a dovedit prin studii că o bună informare împinge vârsta primei experiențe sexuale cu 2-3 ani în sus, nu în jos.

Există însă ceva ce nu e acoperit deloc, și care personal mi se pare extrem de util. Psihologia. Dar nu psihologia teoretică, abstractă, ci noțiuni de psihologie aplicată care să ajute copilul să se orienteze în viață. Noțiuni despre temperamentul uman. Noțiuni despre cele mai comune tipologii de probleme emoționale cu care s-ar putea întâlni în viață, la el sau la alții. Cum să recunoască o depresie și cum să ajute un om care are nevoie, îndrumându-l către consiliere. Lucruri care să îl ajute să înțeleagă cum funcționează creierul uman și cum să reacționeze în fața diverselor probleme. Lucruri care să diminueze cât mai mult nefericirea lui și a celor din jur.

Ne preocupăm atât de mult de sănătatea fizică, dar de sănătatea mentală și afectivă nu ne preocupăm aproape deloc. În schimb, colectiv, ca societate, lăsăm niște preoți cu intenții cel puțin dubioase să ne îndoctrineze copii cu baliverne fără nici un fundament din punct de vedere psihologic sau științific. Ba din contră, îi împingem spre credință prin teroare…

Poveste pentru părinți

Zilele trecute am pățit ceva ce era să mă albească definitiv.

Mai pe seara am simțit o poftă teribilă de ceva cu gust puternic. Am căutat prin frigider după ceva de gen salam de Sibiu, ghiudem, orice de genul ăsta. Nimic. Dar aveam multe ouă. Suficiente cât să-mi permit o extravaganță culinară: Oeuf à la coque.

Am scos trei ouă din frigider și am pus un ibric pe foc. Am pus puțină sare în apă și am procedat la îndeplinirea procesului tehnologic. Cinci minute mai târziu, luam ibricul de pe foc.

Laura, cea mica, în verva ei de omuleț umblător, se ținea după mine prin bucătărie. În cei trei pași era agățată de mine, în fața chiuvetei. Moment în care s-a întâmplat poate cel mai groaznic lucru din viața mea de până acum.

Coada ibricului, care era oarecum deasupra capului ei, plin cu apă clocotită tocmai luată de pe foc, a cedat brusc. Am văzut cu încetinitorul cum recipientul plin cu cele mai negre coșmaruri cade încet către capul copilului. În ultima fracțiune de secundă a lovit marginea chiuvetei. Norocul a făcut ca din două direcții posibile, coșmar sau salvare, să o ia către salvare. Ibricul s-a prăbușit în chiuvetă, peste tacâmuri.

Dacă ar fi căzut în partea cealaltă… Nu vreau să mă gândesc ce consecințe ar fi fost. În căderea ibricului am tras un răcnet care cred că a speriat toți vecinii. Soția era în bucătărie în câteva secunde iar mie mi-au trebuit câteva minute să îmi liniștesc pulsul. De data asta am scăpat… Și nu, nu atribui salvarea de ultimă secundă unor creaturi imaginare. Șansă chioară…

De ce vă povestesc asta. Nenorocitele de mânere de plastic / bachelită nu se încing ca cele de oțel. Dar în timp se coc și se fisurează. Și într-o bună zi ar putea genera o tragedie. Aș putea trăi cu durere și cu o cicatrice urâtă pe mine. Dar nu aș putea trăi cu o cicatrice pe copilul meu, știind că e provocată de mine, chiar și accidental. Toate celelalte vase din casa mea cu mânere de bachelită își iau la revedere de la suratele lor. Pleacă pe ultimul drum.

Eu am învățat o lecție prețioasă. De data asta fără consecințe.

Manifest anti maidanezi

Nu sunt la prima “ieșire la scenă” de genul ăsta. Dar nu încetează să mă uimească vehemența cu care o minoritate extrem de mică, dar extrem de vocală și de irațională, apără dreptul maidanezilor de a umbla în haite pe stradă și de a ne sfâșia după bunul plac, uneori până la moarte.

Cel mai recent caz, ieri. Un mare miting de protest al iubitorilor de javre, în care o enormă mulțime de 30-40 de oameni, din câte s-a putut vedea din filmările rușinate de la ProTV, care spre rușinea lor au făcut coverage pozitiv filmând selectiv mai mult asfaltul decât “marea” mulțime de protestatari, a susținut din nou, împotriva bunului simț, perpetuarea unei “soluții” dovedita ineficientă de zeci de ani.

Și oamenii ăștia au tupeul ăsta pentru că noi ăștialalți, care ne-am săturat să fim fugăriți pe stradă, să vedem oameni omorâți și copii mutilați, nu suntem la fel de vocali ca ei. Ne mulțumim să zicem două vorbe în barbă, dar nu ne strângem niciodată la un miting să strigăm toți “AJUNGE!”, de preferință în timpul mitingului lor pentru a se vedea raportul real.

De ce e o prostie bazaconia cu sterilizatul maidanezilor? Pe lângă faptul că maidanezii nu ne mușcă cu genitalele…

Prima minciună pe care ne-o servesc iubitorii, e ca maidanezii castrați nu mai sunt agresivi. Greșit. Devin mai puțin agresivi, într-o măsură arbitrară. Undeva in plaja 0-100%. Din experiența mea precedentă agresivitatea scade doar modic. Dar niciodată nu ajung brusc calmi și docili. Iar în cadrul unei haite, castratul nu are nici o influență. Teritorialitatea unei haite se păstrează, pentru că e bazată pe lupta pentru mâncare, nu pentru femele.

A doua minciună nesimțită e că în felul ăsta scade populația de maidanezi. Anual se castrează maxim câteva mii de maidanezi. Celelalte zeci de mii de maidanezi se reproduc cu veselie, fiecare femelă fiind capabilă să producă periodic 8 mâncători de fund pe care toate babele se grăbesc să-i hrănească, că “uite ce mici e și ei, maică”. Chiar și presupunând că s-ar putea steriliza 99% din câini, restul de 1% ar putea repopula Bucureștiul în două generații. În trei generații sunt deja pe profit… Și asta plecând de la presupunerea aberantă că se pot castra 99%, nu doar pune cercel și elibera cum fac ONG-urile.

În lumea asta există două feluri de animale. Sălbatice și domestice. Alea sălbatice stau în pădure și se feresc de noi, că ne știu nebuni. Alea domestice au un om care le îngrijește și răspunde de ele. Maidanezii în ce categorie sunt? Sunt carnivore sălbatice, cu temperamentul agresiv inerent, care umblă libere pe stradă, fără un control eficient al populației.

Celor care susțin dreptul maidanezilor de a ne fugări pe stradă, le pun niște întrebări de bun simț:

Câți oameni au fost omorâți în ultimii 50 de ani de șoareci, șobolani și gândaci de bucătărie? În ciuda răspunsului evident, creaturile astea sunt exterminate fără milă. Ele n-au dreptul la viață asemeni maidanezilor, bănuiesc.

Ce se întâmplă atunci când un animal sălbatic atacă și/sau omoară un om? Este omorât imediat. Ce se întâmplă cu un maidanez care mușcă sau omoară un om?

Durata medie de viața a unui câine este de 12 ani. Presupunând că este sterilizat în primul an de viață, câți oameni mai poate teroriza un maidanez în restul de 11 ani de viață?

Aștept comentarii mai jos.