5 filme pentru Crăciun

Unul din ritualurile mele de Crăciun (da, e pe 25 decembrie dar nu e sărbătoarea aia creștină) este să văd anumite filme care nu au sens decât atunci. Lista și motivele în cele ce urmează.

 

The Nightmare Before Christmas

Halloween nu-mi spune personal nimic. Dar îmi este foarte drag, datorită lui Jack Skellington. Unul dintre cele mai umane personaje ficționale, regele orașului Halloween tânjește după ceva nou, iar când descoperă Christmastown, viața lui se schimbă. Neînțeles de ai lui își caută însă calea spre fericire. Și datorită perseverenței, o găsește. After all, it’s not about the destination, it’s about the journey. De la imagine la coloana sonoră, The Nightmare Before Christmas este o bijuterie de pus în ramă.

How the Grinch Stole Christmas

„Într-un fulg de zăpadă precum cel de pe mâneca ta s-a întâmplat o poveste pe care trebuie s-o vezi ca s-o crezi” zice Sir Anthony Hopkins. O simplă privire asupra notei filmului de pe IMDB arată foarte clar un lucru: lumea e plină de idioți. Grinch, creatura diferită și urâtă din vârful muntelui Fărâmiță urăște crăciunul, pentru că e comercial și lipsit de sens. Iar Cindy Lou Who, o fetiță isteață și curajoasă, frământată de cam aceleași întrebări, înfruntă un oraș întreg și le dă o lecție colectivă. Ce face filmul ăsta să strălucească este însă Jim Carrey. Dezbrăcat de pielea umană și trecut în costumul lui Grich, Jim dezlănțuie tot arsenalul lui de gesturi teatrale dar mai ales un umor extrem de fin. Uneori poate prea fin, lucru care explică nota mică de pe IMDB.

Edward Scissorhands

Un rol făcut pentru Johnny Depp. Un ciudat, închis într-un conac vechi, cu foarfeci în loc de mâini, devine întâi o modă apoi obiectul răutății și urii care zace în oameni banali care locuiesc într-un oraș artificial și plictisitor. Alungat dintre oameni înapoi în conacul lui din vârful dealului, el face în fiecare an un cadou secret ființei dragi lui. Sculpturile lui de gheață aduc zăpada de Crăciun în orașul care altfel n-o cunoscuse niciodată.

Die Hard 2

Oamenii dorm în pijamale cu Super Man, Super Man doarme în pijama cu Chuck Noris, iar Chuck Noris doarme în pijama cu Bruce Willis. Dacă nu vrei să te pui cu cineva de Crăciun, ăla e John McClane. Nu numai că te face strecurătoare – e singurul om care poate să tragă 200 de gloanțe dintr-un încărcător de pistol – dar după aia te ia și la mișto de-ți vine să mori încă o dată, de rușine. Până și Moș Crăciun s-a gândit serios să renunțe la ”Merry Christmas” în favoarea lui ”Yippie-Kai-Yay, Motherfucker!”

It’s a Wonderful Life

Probabil unul din filmele care i-au exasperat pe unii hipsteri până acum, dar un film clasic devenit parte a conștiinței umane, construit în jurul unei povești cu tâlc. Suntem cu toții fire într-o țesătură a umanității. Rupe unul din fire și toată țesătura se poate destrăma. It’s a Wonderful Life este, poate, unul din primele filme care pune problema unui paradox temporal, cu toate că o face prin prismă creștină. George Bailey este un om care și-a sacrificat viața, încetul cu încetul, în serviciul comunității în care trăiește. Iar când în ajunul Crăciunului este cu adevărat prins la ananghie, cuprins de disperare, își pune problema dacă mai bine n-ar fi existat deloc. Pentru mine filmul are și o altă semnificație. James Stewart, actorul principal a semănat izbitor de mult cu bunicul meu. Dar și mai mult, personajul George Bailey seamănă izbitor cu omul care a fost bunicul, cinstit mai presus de toate, iubitor cu familia, fata și nepoții lui, generos cu oamenii din jurul lui. Spre deosebire de George Bailey însă, n-a avut parte de o soție iubitoare ci mai degrabă de un iad personal pe care nu l-am aflat la moartea lui.

Toate filmele astea, pe lângă Home Alone 1 și 2 de care televiziunile nu ne lasă să uităm, îmi aduc aminte e valori umane universal valabile și de semnificația sărbătorilor de iarnă.

The Hobbit și HFR – impresii la rece

Am avut ocazia să văd luni The Hobbit în HFR în una din sălile VIP de la Cinema City din AFI. M-am abținut de la comentarii pentru că am vrut câteva zile de gândire pe subiectul cu pricina.

the_hobbit_movie-HD

Tehnologia HFR, în esență presupune un număr mai mare de cadre pentru fiecare ochi ceea ce, în teorie, se traduce printr-o imagine mai fluidă și detalii mai multe. Televizoarele moderne fac asta de ceva vreme, dar cu interpolare de cadre, nu cu framerate nativ. În cazul plasmelor Panasonic, cu care am experiență la prima mână, rezultatul este chiar plăcut. Dispare aproape de tot senzația de flicker pe care puteai s-o mai ai la 50 Hz. Iar The Hobbit se vrea deschizătorul de drumuri în ceea privește tehnologia HFR, așa cum Avatar a fost exponentul revoluției 3D.

Și aici este punctul unde teoria se desprinde de practică. Bănuiala mea este că The Hobbit a primit o finanțare masivă din partea grupului care încearcă să împingă tehnologia pe piață. Ca urmare, tehnica de filmare folosită în trilogia Stăpânul inelelor a fost modificată pentru a pune în valoare obiectul finanțării. Spre deosebire de cele trei filme, camera s-a mișcat foarte mult, foarte brusc iar unghiurile de filmare abordate au fost cel puțin excentrice. De nenumărate ori traversarea unui pod era filmată nu din lateral, cum e uzanța cinematografică, ci de sus, un unghi de vederea absolut nenatural pentru spectator. Filmul a fost plin de extravaganțe din astea.

Cu toate că în scenele cu mișcare lentă sau moderată (mult prea puține din păcate) imaginea era într-adevăr mai cursivă, în scenele cu mișcare rapidă, combinația de HFR și tehnica de filmare forțată a reușit să-mi violenteze grav de tot ochii. În majoritate momentelor am simțit distinct că mă dor ochii și am depus eforturi susținute de a urmări acțiunea de pe ecran. Dacă aș avea de ales între HFR și 3D clasic, l-aș alege pe cel clasic oricând. Gândul că HFR îmi va fi băgat pe gât pe viitor cu forța mă sperie în așa hal că nu-mi vine să mai merg la cinematograf. Și eu sunt un individ cu mare toleranță la privit display-uri de toate felurile. Suport fără probleme tehnologia 3D Nvidia sau cea de pe plasmele Panasonict, shutter active și deci teoretic mai obositoare pentru ochi. Știu oameni cu privire mult mai sensibilă decât mine care cred că n-ar putea s-o tolereze deloc.

HFR mi se pare o tehnică artificială și vulgară, cel puțin în implementarea lui The Hobbit. Poate că mai încolo, când se mai maturizează și se adaptează tehnicile de filmare, o să fie tolerabilă și digerabilă. Acum combinația HFR + The Hobbit mi se pare un fail mizerabil. Și nu mă refer la scenariul și actoria implicate în film. Aș avea foarte multe de criticat și acolo, dar știu că am niște pretenții aparte față de spectatorul tipic, așa că mă abțin…

Așa că, în concluzie, dacă te duci la The Hobbit fă-o pe riscul tău. Eu nu m-aș mai duce dar cu siguranță o să-l revăd pe BluRay ca să compar cele două experiențe. Numai să nu-i apuce naiba să pună HFR și pe BluRay…

Plagiatul, bată-l vina…

Mă uitam zilele trecute la The Birds, al lui Hitchcock (dovadă postul de mai jos). Și mi-am dat seama că lumea e plină de plagiatori.

Unul din filmele mele favorite este Al șaselea simț, regizat de M. Night Shyamalan. Mi-a plăcut întorsătura… violentă de la final, dar mai ales tehnica prin care povestea adevărată era țesută sub nasul spectatorului dar fără ca acesta să fie conștient de ea. În termeni de specialitate se numește heringul roșu. Păcălești privitorul cu o poveste evidentă, asamblând un mare puzzle în fundal. Shyamalan a învățat tehnica asta de la Hitchcock, unul dintre cei mai mari maeștrii ai suspansului din toate timpurile. Dar, pare-se, nu este singurul lucru pe care l-a învățat.

Al treilea film cunoscut al lui (dar al cincilea regizat), Signs, este puternic inspirat din The Birds. În filmul lui Hitchcock, stoluri de păsări atacă violent oamenii iar personajele principale sfârșesc prin a se baricada în casă, blocând ferestrele și ușile cu scânduri bătute în cuie. În Signs, familia vânată de extratereștri se baricadează în casă, închizând ferestrele și ușile cu scânduri bătute în cuie. În The Birds, o gaură în acoperiș permite păsărilor să intre în casă. În Signs, o fereastră uitată neblocată în mansardă permite extratereștrilor să intre în casă.

În cel de-al șaptelea film al lui, The Happening, Shyamalan spune povestea unei lumi în care plantele, din motive inexplicabile, trec la exterminarea sistematică a omenirii. În The Birds, Hitchcock spune povestea unei lumi în care păsările, din motive inexplicabile… înțelegi unde bat.

Rezultă deci că M. Night Shyamalan este un mic… plagiator? Cuvântul mi se pare un pic prea dur. Mi se pare mai degrabă o preluare a ștafetei de la un gigant. Poate din admirație față de marele maestru, poate dintr-o mică lipsă de inspirație. Nu este singurul lucru pe care l-a împrumutat de la Hitchcock. Asemeni maestrului pe care îl emulează, Shyamalan a apărut episodic în toate filmele scrise și regizate de el.

Important este să creezi opere care, în ciuda inspirației din alte surse, să aducă ceva nou. Sings mi s-a părut un film interesant, atâta timp cât poți să-ți suspenzi realismul și să intri în lumea filmului. Dacă poți să crezi că extratereștri sunt vulnerabili la apă, atunci poți să înghiți și gogoașa cu existența divinității și intervenția acesteia pentru salvarea arbitrară a unei familii. The Happening mi s-a părut un pic mai greu de digerat. Poate nu l-am înțeles eu cu adevărat. Ar fi cazul să-l mai văd o dată…

Frumusețe clasică

În societatea noastră modernă, regula pe care par canalele de comunicare să ne-o impună ca standard de frumusețe feminină sună cam așa: machiaj puternic, haine pestrițe și fistichii și de preferat cât mai puține. Și neapărat atitudine tâmpă, zâmbet larg, să se vadă dantura lucrată și silicoane cât mai evidente.

Uităm colectiv de conceptul de frumusețe clasică, aristocratică. Audrey Hepburn a fost un excelent exemplu, pentru că stilul ei vestimentar se combina cu o atitudine de o eleganță extraordinară. Aseară am avut însă ocazia să mai dau peste un exemplu clasic. Primele minute ale unui film mi-au arătat că există niște repere absolut universale și eterne. Fotografia asta de jos are darul de a fi cu adevărat atemporală.

 

 

 

Dacă nu ești un cinefil pasionat, greu de crezut că știi din ce film și ce eră vine. Uitându-te la ținuta domnișoarei din imagine, vizibilă din mai multe unghiuri în film, nu poți să nu observi eleganța desăvârșită. O fustă strâmtă de tip pencil de lungimea perfectă cât să arate frumusețea piciorului fără să fie vulgară, un sacou numai bun să arate silueta feminină, niște pantofi cu toc eleganți, câteva accesorii discrete, o coafură în același timp elaborată dar nu extravagantă și un machiaj axat pe accentuarea trăsăturilor naturale.

 

 

Regulile astea sunt practic neschimbate de zeci de ani. Sigur, moda variază, dar eleganța și regulile acesteia sunt asemeni unei sculpturi clasice. O doamnă sau domnișoară rafinată vor ști întotdeauna cum să se pună în valoare fără a cădea în vulgar sau penibil. Mare păcat că majoritatea preferă pițiponcismul…

Exemplul de mai sus se numește  Tippi Hedren și a apărut în forma exemplificată în The Birds al lui Alfred Hitchcock, în anul 1963. Adică acum 50 de ani. Asta m-a șocat cel mai tare. Acum 50 de ani! Dacă ași fi văzut-o mâine pe stradă, îmbrăcată și machiată așa, aș fi admirat-o la fel de mult. Spre deosebire de alte staruri, Tippi a îmbătrânit frumos. Alt lucru care pare a fi uitat în ziua de azi…

 

Metafora unui alpinist

Fiecare are demonii lui, care îl împing de la spate. Uneori, sub presiunea lor, ajungi pe cel mai înalt vârf. Dar ce urmează după aia? Tac demonii? O poveste cu munți, zăpadă, gheață, singurătate și timp pentru reflecție.

Fiecare avem muntele nostru. Care este al tău?