Category: Pentru ochi

Nu pentru că este excepțional de bun sau excepțional de prost. E undeva pe la mijloc. Dar are niște atuuri are lui care merită un pic de răbdare, măcar pentru o vizionare.

Ce m-a izbit de la început a fost salata de companii implicate în producție, foarte multe din ele evident europene, foarte multe cu nume clar de origine germană. Povestea începe cu o misiune pe Lună, în anul 2018, când cei doi astronauți ai echipajului de aselenizare găsesc, spre surprinderea lor o mega bază lunară nazistă. Ideea în sine este genială și absolut originală – naziștii n-au murit, au fugit pe Lună în 1945, și de atunci complotează permanent întoarcerea, pentru a readuce ”pacea” pe Pământ. Ok, premiză genială, cum procedăm?

Din păcate cu destul de mult umor german, cu o linie narativă ușor (mai mult) puerilă, cu niște acting așa și așa, dar cu niște efecte speciale foarte bine realizate (pe bune, foarte bine realizate) și cu niște filmări care, cel puțin în HD, dau foarte bine. Se regăsesc câteva mutre cunoscute de actori (nu actori cunoscuți adică) dar vasta majoritate sunt niște iluștri vorbitori nativi de germană. Președintele SUA este o madamă ce seamănă izbitor cu Sarah Pailin, atât la figură cât mai ales la intelect. Naziștii sunt dotați cu o tehnologie steampunk care le permite să călătorească lejer între Pământ și Lună la bordul unor OZN-uri. Toată armata lor se bazează pe un misterios compus Helium 3, care se găsește din abundență pe Lună și pe care naziștii îl colectează de 70 de ani. Iar madama președinte se gândește că ar fi bine să se folosească de domnii naziști pentru a își asigura realegerea. Doar, nu-i așa, nici un președinte care a început un război în primul mandat nu a pierdut realegerea.

Iar când lucrurile se complică inevitabil și flota nazistă, compusă din tot soiul de ”zepeline” spațiale iese la atac asupra planetei Pământ, fiecare națiune scoate la atac propriile vehicule spațiale armate până în dinți. La ONU toți se uită mirați unii la alți. Păi bine frate, spațiul nu era un loc pașnic? Yeah right, cine o mai credea și p-asta. Aparent doar un norvegian zăpăcit. Bine, odată înfrântă fiara fascistă de pe orbită, forțele binelui pleacă spre Lună să o curețe definitiv. Moment în care tovarășii naziști scot la înaintarea cea mai teribilă navă din dotare, un Güntherübermegafleoșker cât un munte care avea nevoie de puterea de calcul a unei tablete pentru a zbura. O ia și ăla în freză, moment în care stimabilii președinți ai națiunilor de la ONU văd rezervele de Helium 3 ale naziștilor și se iau la bătaie pentru ele.

După cum vezi, povestea, în afară de faza cu naziștii pe lună, nu este deloc fabuloasă. Nu cred c-am zis nimic aici care să îți strice filmul. Dacă ai pretenția de la un filme serios, e clar de la început că nu ăsta e filmul pentru tine. Cadrul de final însă, m-a pus pe gânduri destul de serios. Pentru că, în ciuda poveștii puerile, finalul este dureros de plauzibil (și nu mă refer la sărutul dintre blonda ex-nazistă și negrul de serviciu). Iar pe ăsta nu ți-l spun. Pentru o seară liniștită de sâmbătă, Iron Sky merită văzut. Mie nu-mi pare rău că i-am alocat 93 de minute.

*Am zis în titlu de văzut, nu de savurat și pus în ramă, da?