Despre vise împlinite
Acum mulţi ani, când am văzut prima dată Le fabuleux destin d’Amélie Poulain mi-am dorit, poate în secret, să am o fată.
Acum că am două, regăsesc în fiecare din ele dulceața și bunătatea din personajul imaginat de film. Iar coloana sonoră mă însoțește peste tot. Când nu este în mintea și în sufletul meu, este în CD player-ul din mașină.
Nu strică, din când în când, să-ți aduci aminte că ești norocos. Măcar cu lucrurile care contează cu adevărat în viață. 🙂
Despre lucrurile care contează cu adevărat în viață
Fără comentarii suplimentare.
Întoarcerea lui Alice
Istoria jocurilor este presărată cu niște monumente de inspirație și creativitate îngropate într-o mare de producții fără suflet. Titluri de genul Sanitarium, Grim Fandango, The Longest Journey, Mafia (primul) și American McGee’s Alice au rămas adânc imprimate în memoria mea. Le re-joc cu plăcere periodic.
Mai la chestiune, American McGee’s Alice a fost un joc superb. Imaginația și limitele logicii au fost împinse dincolo de extrem, îmbrăcate într-un context afectiv extrem de puternic. Cine l-a jucat știe despre ce vorbesc. Cine nu, nu va regreta dacă-l încearcă.
Ei bine, vestea bună e că Alice se întoarce și American McGee e implicat în proiect.
Vestea proastă e că se întoarce sub bagheta lui Electronic Arts. O companie care în ochii mei (recunosc sincer nu deosebit de informați în ultima vreme) este sinonimă cu rasoleala și jocurile făcute pe bandă rulantă. Și oricum, nu cu pasiunea jocului original. Acuma, nu sunt omul care să dea cu bâta preventiv (prea des :D) așa că aștept cu interes să văd ce iese din toată povestea asta. Fie vorba între noi, eu salivez în secret. 😉
Când o să îmbătrânesc…
…n-o să trag cu dinții de viața. Mai bine să mă duc când sunt în putere, cu demnitate.
Bine că până atunci voi apuca să mai mai coc. O să am copiii lângă mine și voi trage de fiecare zi în parte pentru a mă bucura de nepoții mei. O să fiu un ticălos bătrân. Așa, ca ăsta.
Rango – review de film
Duminică am fost la film. O mică evadare din casă pentru mine și pentru soția mea. Am contemplat lista de filme și am ezitat între King’s Speach și Rango. Mars needs moms, chiar și în IMAX nu m-a tentat având în vedere nota groaznică de pe IMDB. Fiind duminică și simțind nevoia de relaxare, am ales Rango. Recunosc sincer, prezența lui Johny Depp în distribuție a fost un factor important.
Văzusem trailerul filmului, pe care te invit și pe tine să îl privești, dacă n-ai făcut-o deja.
Asta pentru că filmul n-are nimic de-a face cu trailerul. Am descoperit o poveste fascinantă, cu bucăți de umor, previzibil uneori, dar foarte bine realizat. O poveste pseudo-western, la fel de credibilă ca și personajele din film. Adică o poveste ce nu se ia pe sine însăși în serios, dar departe de ridicol. Este superb structurată și foarte bine narată. Filmului are un aer puternic de indie, cu toate că bugetul din spatele lui nu îl recomandă ca atare.
Umorul de început face loc ușor și subtil unui aer serios pe măsură ce povestea progresează. Râsetele sunt înlocuite de încruntări ale sprâncenelor spre final și nu poți să-ți dai seama când s-a întâmplat asta.
Un alt lucru însă, m-a uimit peste măsură. Calitatea graficii 3D este cel puțin spectaculoasă. Personajele, de la primul până la ultimul, precum și texturile sunt superb realizate. Lemnul, nisipul, blana, pânza hainelor sunt incredibil de realiste. Iar umanizarea animalelor, cu mimica facială, este și ea absolut superbă. Ca realizare tehnică, Rango dă clasă, de departe oricărui film de același gen. Pixar, cu toate succesele sale comerciale, are de învățat multe. Nici unul din titlurile Pixar nu atinge nivelul de perfecțiune tehnică al lui Rango.
Presărate prin film sunt și câteva surprize, precum o voce a lui Clint Eastwood care nu este a lui Clint Eastwood, lucru pe care îl descoperi de-abia dacă vizitezi pagina filmului de pe IMDB.
Nu intru în prea multe detalii despre povestea filmului. Personal de-abia aștept să îl revăd acasă, în HD, pe plasmă. Mi se pare unul din cele mai bine realizate filme 3D ale tuturor timpurilor, cu o poveste încântătoare ce completează pachetul. Probabil nu va avea succesul fulminant de box office al marilor producții și va rămâne un film understated. O bijuterie ascunsă undeva alături de filmele clasice timpurii ale lui Hitchcock.
Cei care mă cunosc știu că nu am obiceiul de a arunca aprecieri decât foarte rar, când ceva mă impresionează cu adevărat. Rango este un astfel de exemplu. Primește din partea mea o recomandare sinceră. Nu cred că te va dezamăgi.
Cage…
De câte ori…
… nu ne-am supărat pe părinții noștri? De câte ori nu am simțit că ne sufocă și că trebuie să scăpăm de sub umbra lor?
De câte ori ne-am gândit ce furtună trece prin sufletul lor când ne amputăm din viața lor?
A Mother’s Letter from phos pictures on Vimeo.
Acum că sunt părinte, încep să înțeleg…
Nu dau…
…din principiu bani la cerșetori. Cei mai mulți sunt creaturi leneșe și/sau mincinoase. Sau mai rău, exploatate de alții. Deci banii pe care i-aș da ar fi transformați în bătaie de joc. Și când îmi miroase ceva putred, îmi dispare orice instinct caritabil.
Ultima dată când am simțit impulsul asta era iarnă. Parcasem la Marriott și un aurolac sprijinea un gard pe acolo. Era un frig de crăpau pietrele. Mă gândeam că o să sară pe mașina mea foarte nouă pe atunci și o să mă tapeze de bani. N-a făcut-o. Mi-am zis că dacă la întoarcere o să mă lase în continuare în pace, îi dau 5 lei. Și n-a sărit pe mine. Aveam banii pregătiți în buzunar. Am venit de la ușa mașinii la el și i-am întins banii. Îmi aduc aminte distinct toată scena. ”Uite, ia-ți ceva de mâncare…”. Aurolacul a sărit indignat, a scos de undeva o brichetă și a dat foc bancnotei. Am făcut stânga împrejur și m-am suit rapid în mașină. Mă și vedeam fugărit de un aurolac nebun. Din spate, înainte să închid ușa, am auzit un ”Ai văzut bă, ce-a făcut aurolacu’ cu banii?”
Și de atunci n-am mai dat nimic.
Astă seară veneam acasă, pe clasica mea combinație de străduțe ce mă scapă de multe stopuri. În dreptul unei intersectii își face veacul un om al străzii. Îl văd de mult timp acolo. Stă pe trotuar, pe spațiul verde din stânga drumului. Nu cere nimic. Nu bate în geam, nu își face cruci și nu sare să curețe farurile sau parbrizul. Se plimbă zgribulit, încet, de-a lungul coloanei de mașini. Se uită cu jenă la mașini, să vadă dacă îi dă cineva ceva. Pentru prima dată de aproape patru ani am simțit din nou nevoia de a duce mâna la portofel. Am scos 2 lei, tot ce aveam la mine, și am deschis geamul. A venit încet, fără să alerge. A întins mâna și a zis doar atât: ”Bogdaproste…”
Închizând geamul mă gândeam la un singur lucru. Pentru cine spusese cuvântul ăsta? Pentru cineva, oricine, din familia mea? Sau pentru el însuși?
Astăzi sunt Zen
De asta. Pentru cine a văzut și City Of Angels, înseamnă și mai mult.
Sarah McLachlan – Angel from siempre verde on Vimeo.
PS: AȘA se cântă un live.