Posts

Posted on

RCA în regres pe RCA-ul tău?

Să zicem că te apucă într-o zi să mergi la piscină. Că e frumos afară și na, zice doctorul că face bine. Așa ai tu chef. Și cum stai tu cu mașina la o trecere de pietoni, cineva te lovește din spate. E un scenariu cât se poate de comun.

Faci amiabilă sau te duci la poliție, cum alegi tu, cel nevinovat. Faci constatarea și vrei să-ți repari mașina, pe RCA-ul lui. Și nu mai ai nici CASCO, pentru că viața e greu.

Ei bine, s-a deschis de curând o chichiță. Mai nou, dacă îți faci asigurarea RCA cum trebuie, poți să-ți faci reparația în regres pe RCA-ul tău, iar asigurătorul tău, la care ai dat bani pentru RCA, îți acoperă reparația după care se duce către asigurătorul vinovatului să își recupereze dauna. Este o chestie foarte simplă și foarte utilă, posesorii de poliță CASCO o știu. Pentru că asigurătorul tău nu se va zgârci la reparații ca al lui.

Cum îți dai seama dacă beneficiezi de ea? Te uiți în polița ta RCA, în partea de jos, la Decontare directă. Dacă scrie DA, ai noroc. Dacă scrie NU, ai ghinion, ca mine. E prea târziu să faci ceva în sensul ăsta. Ce poți să faci însă este să te asiguri că la anu, când reînnoiești polița, acolo va scrie DA.

Posted on

Simfonie în Au major

Zice o vorbă că dacă după 40 de ani te trezești și nu te doare nimic, înseamnă că ai murit. Nu că sunt fan al zicalelor populare, dar se întâmplă ca viața să-ți demonstreze că nu sunt greșite. Sunt mai degrabă un rezultat al unei înțelepciuni acumulate de mii de ani.

Citeam odată într-o carte a unui om deștept că ADN-ul nu este un proiect al ființei finale, descrierea corectă fiind că este o rețetă. Gândește-te la corpul uman ca la un tort. În componența lui intră oxigen, carbon, hidrogen, azot, calciu și o mulțime de alte elemente. Ceea ce nu înseamnă că îl poți recrea plecând de la elementele brute. Procesul de formare al organismului se aseamănă mai mult cu gătitul. Adaugi un pic din asta, un pic din ailaltă, amesteci, le lași să lucreze la o temperatură bine definită, mai adaugi câte un pic din cealaltă și mai amesteci. La final, prin multe etape intermediare, obții ceva ce nu poate fi construit din elemente finite lipite unul peste altul. Structura ciocolatei, de exemplu, depinde în măsură covârșitoare de ordinea în care se adaugă ingredientele și temperatura la care se fac procesele. Topește și re solidifică o ciocolată și vei vedea că nu mai are același gust. Sau răcește-o la temperaturi extreme și vei vedea că, din nou, își schimbă structura, și deci gustul.

Rezultă, deci, că organismul oricărei ființe este rezultatul unui proces extrem de migălos de construcție. Ordinea proceselor este mult mai importantă decât elementele componente. Legile care guvernează crearea unui organism sunt extrem de delicate și de complexe. Natura lucrează la problema asta, în micul nostru colț de realitate, de vreo 3,5 miliarde de ani. 3,5 miliarde de ani în care a testat amețitor de multe combinații, de tactici, de rețete. Cumva, în codul genetic, este scrisă o succesiune de etape de creștere care dictează cum se dezvoltă oasele, mușchii, nervii și organele interne, la finalul căreia rezultă individul final. Și tot acolo este și o rețetă prin care genele să poată gestiona problemele care apar ulterior în viață.

Și mai puțin înțeles, mi se pare, este fenomenul prin care organismul, gata format, reușește să își mențină coerența funcțională. Multă lume, sub influența farmacologiei moderne, vede totul ca pe un mecanism extrem de simplist. Ești răcit, bagi o pastilă. Te doare capul, bagi altă pastilă. Ai diabet, faci injecții cu insulină. Ai tensiunea mare? Înțelegi unde bat.

Problema este însă că, așa cum organismul este creat de o rețetă, el nu este menținut în viață de niște sisteme independente. La o primă vedere, lumea percepe epilepsia ca pe o criză, ca pe o dezorganizare momentană a proceselor mentale. Ironic, mai ales că oamenii care s-au aplecat peste această problemă au constatat ceva cu totul uimitor: în timpul unei crize, creierul nu se scufundă în haos, ci invers, devine temporar mai organizat. Curenți cerebrali care în mod normal sunt absolut aleatori se sincronizează temporar și bat un ritm sincron. Atunci are loc criza de epilepsie.

Secretul funcționării organismului este, similar, o simfonie de funcționare a unor sisteme interconectate. Fiecare sistem este legat cu sisteme adiacente, și fie direct sau indirect, dezechilibre în unul din ele, se pot propaga în lanț, punând presiune suplimentară pe cele interconectate. Iar când dezechilibrele devin suficient de mari, simfonia în sine se poate dezintegra într-o cacofonie finală și ireversibilă. Viața înseamnă această simfonie.

Înțelegând lucrul ăsta, rămân uimit și umil în fața realizării naturii. Organisme atât de complexe, guvernate de legi atât de complexe, au în ele puterea de a corecta și trece peste o mulțime de erori. Marea simfonie permite o mulțime de variațiuni și devieri care se pot compensa la nevoie, în anumite limite. Faptul că entropia te pândește la fiecare pas, dar tu poți ajunge la vârste remarcabile relativ întreg, pare de-a dreptul incredibil. Viața, în sine, este un balet extrem de delicat pe muchia unei lame de ras infinit de ascuțite. Iar majoritatea zdrobitoare a organismelor de pe pământ navighează cu succes această ecuație inimaginabil de complexă. Sfidează pur și simplu logica!

Medicina modernă, așa de eficientă cum este, este un instrument extrem de rudimentar în fața adevăratelor probleme medicale. Putem interveni în câteva sisteme. În câteva situații extrem de limitate, putem face câte ceva util. De multe ori lucrurile bune pe care le facem au efecte neașteptate în alte sisteme. Sunt mult mai multe lucruri pe care nu le putem repara decât cele pe care le putem repara. Vestea bună este că, așa limitată cum este, medicina modernă, alopată, se bazează pe principiile de bază ale științei. Este un proces iterativ care lărgește permanent orizontul cunoașterii. Este singurul proces prin care vom ajunge la o cunoaștere superioară a ingineriei organismului uman. Pentru că medicina este fix asta, o inginerie a sistemului uman. Ce sisteme se pot corecta, suplini, repara.

În fața acestei realizări sunt foarte puține lucruri pe care le poți spune. Nu e de mirare când te doare ceva, mai degrabă e de mirare când nu te doare ceva. Și cât de ridicol este să te plângi de o simplă răceală. Sau cât de bucuros ar trebui să fi de fiecare zi în care ești treaz, conștient și rezonabil de sănătos, în care te poți bucura de viață. Sau că ar trebui să înțelegi că viața reprezintă această luptă constantă împotriva haosului.

Când ești tânăr, nu ești deloc conștient de fragilitatea sistemelor care te susțin, și aproape deloc conștient de simfonia din spatele lor. Înțelegi asta de-abia la vârsta când încep să te doară genunchii sau spatele, când te lasă privirea sau auzul, când începe să te doară stomacul. Înțelegi asta de-abia după ce ai abuzat de ele cu nonșalanță. Pentru că viața mai conține o ironie extrem de fină: pe măsură ce trece timpul îți schimbi sănătatea și energia pe, cu ceva noroc, un dram de înțelepciune și experiență, cu care să compensezi lucrurile care acum scârțâie dureros. Iar când ești tânăr, este aproape imposibil să iei în serios pe cineva care îți împărtășește lecțiile pe care le-a învățat în privința asta, care te sfătuiește să fii grijuliu cu simfonia ta pentru că vei avea nevoie de ea pentru o cursă lungă.

Închei cu o bucată de trivia. În esență, în procesul de diviziune celulară la formarea unui organism urmează două tipuri de modificări spațiale: protruzie, când celulele ies în afară, formând o excrescență, un membru, sau invaginare (știu, e un cuvânt cu rezonanță amuzantă), în care se creează un intrând, începutul orificiu. În procesul de dezvoltare a embrionului uman, primul astfel de fenomen care afectează sfera de celule create este o învaginare. Primul lucru se formează un intrând, înaintea creeri membrelor și extremităților. Și care este corespondentul acelui intrând în fizionomia finală a organismului? Care este acel prim diferențiator? Let’s just say that we are all first and foremost assholes :))

Posted on

Nu există nimic mai urât decât un adult necrescut

Trăim într-o lume extrem de narcisistă. Văd în jurul meu o droaie de exemple. În relațiile comerciale, orice greșeală minoră este tratată ca o crimă de lèse–majesté. Răspundem automat cu ironie, cu critici virulente, cu review-uri negative și cu cât de mult vitriol suntem capabili, de parcă omul care stă în fața noastră nu este un individ cu dreptul la demnitate, ci un fel de sclav sau robot pus acolo să ne umfle nouă orgoliul. Ne-am învățat că totul ni se cuvine. Acum, fără nicio secundă de răbdare. Indiferent de consecințe.

Este un simptom sistemic al unei deformări morale a societății care se manifestă în orice aspect. Am învățat că toate lucrurile sunt înlocuibile. Aproape nimic nu merită reparat, doar aruncat și înlocuit. Nu mai e cool, nu mai e nou. Statutul tău social se definește prin cât de scump este telefonul tău, cât de nemțească sau japoneză este mașina ta, cât de colorate sunt pozele de pe Instagram din vacanțele tale ultra exotice și cât de fancy este cafeaua pe care o savurezi discutând mondenități cu o țigară în mână.

Căscăm gura, colectiv, la influenceri care ne prezintă prin medii virtuale cât de minunată este viața lor și ce trebuie să facem pentru a fi la fel de strălucitori ca ei. Ce trebuie să consumi, cu ce trebuie să te îmbraci, unde trebuie să mănânci, în compania cui trebuie să fii văzut pentru a conta.

Fugărim colectiv conceptul de ”fericire”, de parcă ăsta este scopul vieții. Iar fiecare secundă de nefericire este interpretată ca o mare ratare a sensului vieții, o motivare și mai puternică pentru a abuza și mai mult de viață. Dacă nu zâmbești mereu, tâmp, cu dantura proaspăt creată artificial, este un semn că n-ai reușit în viață. Totul trebuie să fie simplu. Totul are o explicație imediată, o soluție scoasă din cărți motivaționale.

IAR ȚIE ȚI SE CUVINE SĂ FII FERICIT. Tu trebuie să fii numărul unu, să ai cele mai multe like-uri și cei mai mulți followeri. Tu trebuie să te trezești în fiecare dimineață fericit. Dacă te uiți în jurul tău și ți se pare că totul se duce fracului, probabil asta este explicația.

Iar pentru asta ești dispus să sacrifici totul. Bani, timp, sănătate, familie. Nici unul din lucrurile astea nu este mai presus de fericirea ta. Sunt doar o unealtă prin care să îți atingi fericirea.

Asta pentru că ai uitat cum ai ajuns aici. Ai uitat de oamenii care s-au sacrificat muncind pe brânci pentru confortul tău. Ai uitat de părinții, bunicii și străbunicii tăi. Ai uitat de munca lor, de mâinile bătătorite, de cum se trezeau devreme și plecau cu noaptea în cap pentru un colț de pâine. Ai uitat de onoarea cu care munceau pentru a își câștiga existența, ai uitat de satisfacția pe care le-o aducea statutul pe care îl aduce acest lucru. Uiți faptul că ești rezultatul unor strămoși care s-au zbătut zi de zi pentru supraviețuire.

Fericirea pe care o urmărești este o himeră. Cu cât de străduiești mai mult să o atingi, cu atât se va îndepărta mai mult. Te scufunzi într-o spirală a narcisismului și a disperării și nu înțelegi de ce.

Pentru că scopul vieții nu este să fii fericit. Scopul vieții este să clădești ceva frumos și util. Iar asta cere trudă și migală. Cere efort susținut zi de zi. Cere dedicare și grijă. Este nevoie de răbdare infinită. Cere hotărârea de a lua în spate, voluntar, o greutate pe care nu crezi că o poți duce și de a te târî de colo colo, pas cu pas, mergând în fiecare zi mai departe decât credeai că poți să o faci. Asta îți dă un sens adevărat vieții, te întărește și te face un adult. Fără asta ești doar un adult necrescut, un copil în haine mult prea mari pentru starea lui mentală. Ești doar un ghem de toane și frustrări, care calcă totul în picioare în crize de isterie.

Vine un moment când trebuie să te ridici în picioare, să îți îndrepți spinarea, să renunți la copilărie, să îți sufleci mâinile și să îți accepți povara. Viața nu a fost și nu va fi niciodată simplă sau ușoară. Dacă este așa este lipsită de sens. Dacă nu suferi voluntar pentru ceea ce trebuie, faci ceva greșit. Exiști degeaba.

E greu să realizezi lucrul ăsta, viața are grijă să îți distragă atenția mereu cu chestii strălucitoare și doze de fericire convenabil împachetate în ambalaje ușor consumabile, cu promisiuni de mai bine contra unor soluții penibil de simpliste.

Îți dai seama de asta însă când, la miez de noapte, porți discuții existențiale, încercând să alini suferința unui copil care la o vârstă fragedă se clatină pe marginea prăpastiei depresiei, împins acolo de egoismul adulților din jurul lui care au fost mai mult decât bucuroși să sacrifice stabilitatea lui emoțională de dragului unei fericiri imaginare. Îți dai seama de asta când te uiți în oglindă și îți dai seama că nu a stat în puterea ta de a împiedica producerea unui rău inimaginabil, creat de un adult necrescut și neasumat. Dar îți dai seama că hotărârea ta de a te lupta cu acest monstru care consumă sufletul copilului tău, oricât de greu ar fi, până la ultima ta resursă de energie mentală, este singurul lucru care dă cu adevărat sens vieții tale.

Să fii adult înseamnă să duci totul în spate. Nu pentru că este ușor, ci pentru că este greu. Pentru că tu ești cel care, prin voință și îndârjire, poate și trebuie să ducă lucrurile înainte. Pentru că tu poți și trebuie să contribui pozitiv la viața celor din jurul tău. Cu efort, cu trudă, cu sânge dacă trebuie. Nimic din ceea ce este ușor nu merită și nu are valoare. Iar asta nu ai cum să o înțelegi decât când, cu greutățile în spate, cu mușchii arzând de efort, vei simți satisfacția pe care ți-o dă realizarea că tu ești forța care construiește.

Ai de ales cum vrei să fie viața ta. Ușoară sau grea? Lipsită de sens sau încărcată de responsabilități?

Ești un copil sau un adult?

Posted on

”Homo Sapiens” sau doar ”Homo”?

De foarte multă vreme sunt pasionat de știință. Este o curiozitate nativă de a descoperi cum funcționează lucrurile. Colateral, însă, am studiat și modul de a ajunge la adevăr. Și asta m-a dus, surprinzător, la întrebarea dacă Homo Sapiens, în marea masă, este o specie inteligentă sau nu.

Răspunsul simplu și arogant ar fi ”Sigur că este! Uită-te în jurul tău la ce am construit și ce am realizat”. Ceea ce sună bine, dar nu este neapărat adevărat. Genele fiecărui animal și condițiile de mediu, traduse în modalitatea de exprimare a genelor, crează individul. Mai greu de văzut însă este influența pe care aceste gene, sub forma individului, îl au asupra mediului. Cineva foarte deștept a denumit odată asta drept ”Fenotipul extins”. Dar oamenii nu sunt singurul animal care își transformă mediul. Furnicile fac asta în mod regulat. Castorii produc schimbări spectaculoase în mediul lor. O modificare minoră într-un ecosistem poate aduce modificări majore. Îmi aduc aminte de o situație în care reintroducerea lupilor într-un ecosistem de unde fuseseră vânați până la extincție a produs schimbări atât de mari încât s-a schimbat cu totul cursul unui râu. Deci nu, nu avem monopolul asupra schimbării mediului și nici asupra clădirii de structuri.

Observ de multă vreme interacțiunile umane, modul în care se discută problemele, modul în care se ajunge la convingeri, modul în care marea masă umană caută răspunsuri la probleme reale sau imaginare. Și, în general, modalitatea de funcționare a rasei umane aduce mai mult a instinct extrem de complex, nu a abordare inteligentă, în principal din cauza unor comportamente sistematice în ceea ce privește luarea deciziilor. Și până apuci să te apleci după o piatră, nu, nu am pretenția că sunt cu ceva diferit din punctul ăsta de vedere. Dar îmi pun întrebări privind tradițiile sociale, evoluția politică a societății și modul cum se dezbat probleme de o importanță covârșitoare. Poate cel mai descurajant dintre toate este modul cum realități ale vieții sunt negate cu vehemență de unii oameni care dovedesc o capacitate incredibilă de a nu asimila fapte cât se poate de reale.

Soluția acestei probleme se reduce la un sistem riguros de gândire. Creierul uman needucat în problemele logicii este supus unor erori sistematice față de care, culmea, este aproape perfect orb. Iar corectarea acestor erori trebuie să înceapă de la cunoașterea lor.

Erori cognitive (cognitive biases)

Pare greu de crezut că ochii sau simțurile tale te pot păcăli, dar este cât se poate de adevărat. Dovadă stau zecile de iluzii optice pe care, chiar dacă le cunoști, pur și simplu nu le poți anula voluntar. Complexul senzorial cerebral le percepe greșit de fiecare dată. Unele din ele pot fi dovedite ușor, cu rigla sau cu alte aparate de măsură, dar asta nu are niciun efect asupra percepției tale. Interesant este, însă, că acest gen de erori afectează toate aspectele percepției umane.

Erorile cognitive pot afecta modul de a lua decizii, modul în care ne formăm convingerile, comportamentul, interacțiunile sociale și memoria. Lista acestora este enormă. Îți recomand cu căldură să o parcurgi pe îndelete aici – List of cognitive biases.

Oamenii observă selectiv și subiectiv, iar memoria este, în mod surprinzător, extrem de fragilă și de lipsită de rigurozitate. Poți să îți aduci aminte cu perfectă convingere despre lucruri care nu s-au întâmplat sau s-au întâmplat cu totul diferit. Studii de specialitate au dovedit de nenumărate ori că martorii oculari sunt cea mai de neîncredere dovadă, comparat cu înregistrările video sau alte dovezi fizice (amprente, ADN, fibre etc.). Se ridică atunci problema logică a corectitudinii concluziilor trase din observați greșite sau puternic subiective.

Sunt câteva exemple absolut clasice de erori cognitive.

Eroarea de confirmare

Când analizăm o problemă, avem tendința de a favoriza dovezile care confirmă ipoteza noastră sau, în cazul unor convingeri profunde, avem tendința de a observa toate elementele care o confirmă. Cele care o contrazic fie sunt ignorate, fie nu se înregistrează. Un caz tipic este cel al antivacciniștilor care preferă să creadă o mână de studii contrafăcute în detrimentul munților de dovezi care dovedesc că nu există nicio corelație între vaccinuri și autism, de exemplu. Un alt exemplu este al posesorilor auto (ca mine), care după ce fac o alegere o percep ulterior ca cea mai bună posibilă, plecând de la toate elementele pozitive pe care le constată, uitând micile probleme inerente de exploatare.

Antropomorfismul

Nu odată oamenii au tendința de a atribui altor ființe și chiar altor obiecte caracteristici și emoții umane. Unul din cele mai evidente exemple este modul în care sunt percepute animalele de companie. Deși caracteristici precum instinctul social sunt destul de răspândite în lumea animală, posesorii de pisici și câini au tendința de a le atribui acestora sentimente complexe și uneori intenții extrem de elaborate. Intenții sunt atribuite uneori și vremii, care fie este malefică și strică planurile cuiva, fie este binevoitoare și contribuie la pozitiv la ziua cuiva.

Efectul de halou

Cel mai adesea, avem tendința de a transforma câteva caracteristici în ceva definitoriu. De exemplu, contemplând o persoană atrăgătoare din punct de vedere fizic, alunecăm mental spre convingerea că acestea sunt și bune din punct de vedere moral sau bine intenționate, sau, similar, de a extinde o trăsătură negativă a cuiva la întregul lui caracter.

Efectul retrospectiv

Odată trecuți printr-o situație, atunci când privim înapoi suntem uneori ferm convinși că rezultatul era absolut previzibil. Ba chiar ne simțim justificați în a spune ”eram sigur că așa o să fie”. Cu toate acestea, dacă am fi făcut un pariu cu noi înșine înaintea evenimentului, nu am fi avut nicio idee despre cu s-ar fi desfășurat lucrurile.

Efectul pozitivității

Pe măsură ce amintirile se sedimentează, avem tendința (involuntară) de a favoriza amintirile plăcute. Este un fel de mecanism de auto apărare a creierului. Un loc de muncă oribil, de exemplu, poate rămâne în memorie prin prisma colegilor superbi cu care ai interacționat. Ani de zile după aceea, stresul care te-a determinat să pleci este uitat, rămânând în locul lui doar amintirea caldă a oamenilor cu care ai interacționat. Efectul se traduce cel mai bine prin expresia clasică ”vremurile bune”.

 

Erori logice (logical fallacies)

Mult mai greu de observat și mult mai greu de perceput, erorile logice sistematice se suprapun peste erorile de observare, multiplicând posibilitatea concluziilor greșite. Și mai delicat este că este mult mai ușor să le percepi în gândirea celorlalți, dar mai greu în a ta. Iar când încerci să îi explici cuiva o astfel de eroare comisă, vei avea de-a face cu un răspuns deseori vehement de apărare.

Ca și în cazul erorilor cognitive, lista este foarte lungă – List of logical fallacies. Îți recomand să o parcurgi și pe aceasta cu răbdare.

Sunt câteva exemple importante care sunt emblematice.

Apelul la autoritate

Pus în fața unei probleme pe care nu o cunoști prea bine și pentru care nu ai informațiile necesare, te uiți către o figură de autoritate pentru a îți influența alegerea soluției. Figura de autoritate poate fi un doctor, un academician, dar poate fi la fel de bine o figură politică sau un artist. Problema este că, în felul acesta, se ajunge la diete recomandate de actrițe celebre, sau la opinii anti vaccin din partea unor vedete TV care nu au în fapt nicio calificare pentru a emite o opinie validă pe acest subiect.

Alb sau negru

În cazul unei decizii, ai tendința de a lua în considerare doar două concluzii. Ca de exemplu în problema zahărului, care nu poate fi decât bun sau rău. Ne scapă cu totul nuanțele, ca de exemplu importanța cantității, situațiile în care este necesar etc.

Experiența personală

O dovadă din viața personală cântărește mult mai greu decât multe informații contradictorii. Un exemplu excelent este argumentul folosit de fumători despre bătrânul care a murit de bătrânețe deși fuma un pachet de țigări pe zi, în ciuda secțiilor de oncologie pline de fumători în diverse stadii ale cancerului. Concluzia fiind că riscurile fumatului sunt, evident, o exagerare răutăcioasă.

Ad hominem

Unul din cele mai ”simpatice” este atacul la persoană atunci când ești confruntat cu o critică. În loc să se adreseze problema ridicată, validitatea sau corectitudinea acesteia, răspunsul este un atac la caracterul persoanei care a făcut observația inițială. Un exemplu tipic sunt ouăle domnului Năstase.

Apelul la emoție

Pentru a întări un argument se recurge la emoții pentru a influența decizia, fie că vorbim de emoții negative (frică, furie, ură) sau pozitive (mândrie, iubire, speranță). Cei mai abili oratori folosesc această tehnică în mod sistematic. Dar, realist vorbind, emoția asociată unei soluții nu are nimic de-a face cu corectitudinea ei. Este mai degrabă o unealtă de manipulare.

Omul de paie

Confruntați cu o opinie incomodă, recurgem la distorsionarea afirmației inițiale pentru a o arunca în ridicol sau pur și simplu a o discredita. Este o practică extrem de comună în politică.

 

Deci observăm greșit și judecăm greșit?

Da, de cele mai multe ori o facem. Luăm de bune afirmații sau observații greșite, le judecăm greșit și ajungem la concluzii evident false. Ca, de exemplu, la tratamente cu ceaiuri pentru cancer, la ”medicamente” homeopatice, la superstiții, zodiace și în general la un haos al convingerilor fără o bază reală a afirmațiilor în favoarea lor. Privită rațional și detașat, umanitatea seamănă cu un copac aflat în bătaia vântului. Frunzele se orientează într-o direcție sau alta în funcție de curenții de aer. Opiniile se schimbă dintr-o parte în alta și înapoi.

Și acum problema cu adevărat importantă: ce poți face pentru a le evita? Răspunsul este un sistem de gândire riguros, pe care să îl aplici sistematic. O bună cunoaștere a erorilor de observare și a erorilor logice, după care o permanentă evaluare a informațiilor pe care le primim.

Cineva îți spune un fapt ”X”. Sună adevărat? Cadrează cu realitatea? Există motive bune să cred ce am auzit? Există argumente externe care să susțină afirmația? Poate fi dovedită și demonstrată repetabil? Este nevoie de condiții speciale care să valideze afirmația? Îmi doresc cumva să cred ceea ce aud din motive subiective și ignor argumente raționale?

Scepticismul sistematic, dublat de dovezi concrete, repetabile, bazat pe un sistem robust și rațional de gândire și de evaluare a informațiilor este singura metodă de a valida afirmațiile cu care ai de-a face. Este cât se poate de simplu, nu?

De fapt, nu. Și aici revin la întrebarea din titlul articolului. Am urmărit o serie foarte lungă de dezbateri pe probleme cât se poate de importante, de la vaccinuri și imaginarul risc al acestora asupra sănătății copiilor, până la probleme precum încălzirea globală. Am urmărit oameni cât se poate de bine pregătiți, cu informații minuțios culese, verificate independent de alte zeci de oameni, încercând să comunice FAPTE către alți oameni. Și, în ciuda intuiției și bunului simț, am văzut imunitatea marii mase a omenirii la astfel de informații. Dacă îți trebuie o singură dovadă, uită-te la modul în care electoratul PSD a reacționat înainte și după alegeri la toate informațiile primite despre jafurile patronate de partid, despre problemele legale ale candidaților și la toată conspirația pe care au înghițit-o fără nicio ezitare în timpul mitingurilor din februarie 2017.

Mă întreb, în egală măsură, asupra argumentelor pe care cealaltă tabără ar fi capabilă să discute și să le priceapă calm și rațional. Presupunând, evident, că nu ar fi vorba de o propagandă evident absurdă. Personal am petrecut multe ore, luptându-mă cu instinctul de greață, ascultând propaganda anti justiție, identificând fracturile logice din discursurile care curgeau acolo. Am ascultat și mai mult argumentele pro justiție, identificând toate congruențele acestora cu logica, morala și bunul simț. Alegerea poziționării a fost rațională.

Lucrul care mă întristează cel mai mult este că, universal, experții în comunicare sunt de acord cu un lucru: comunicarea de impact are ca unic factor comun apelul la emoții. Nu la argumente. O prezentare plină de cifre, statistici și analize sociologice nu mișcă pe nimeni. O prezentare plină de apeluri la eroism, curaj, o luptă împotriva sorții sau inamicului comun vor electriza mulțimea infinit mai mult. Iar asta mă întristează peste măsură. Faptele, realitățile, adevărul sunt secundare…

Cred că suntem încă, întreaga rasă umană, tributari unei gândiri instinctuale. Ironic, majoritatea defectelor de logică și de observare provin direct de la strămoșul comun pe care îl împărțim cu primatele, și ele la fel de afectate de acestea. Puțini dintre noi sunt capabili de gândire cu adevărat rațională, și doar pe perioade scurte de timp, pentru că necesită un efort masiv și susținut. Foarte puțini, în situații excepționale, sunt capabili de gândire cu adevărat rațională perioade ceva mai lungi. Acestor puțini oameni le datorăm progresul social și tehnologic, medicina, succesul uimitor al rasei umane împotriva prădătorilor și paraziților, împotriva bolilor și a mediului, accesul la informație și cunoaștere, înțelegerea universului și a lumii cuantice și, nu în ultimul rând, progresul moral al societății umane, minimizarea la nivel global a suferinței umane și a conflictelor.

Poate într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, pe baza unei presiuni sociale de adoptare a moralei, logicii și rațiunii ca sisteme primare de valori, vom putea progresa către următorul pas în călătoria evolutivă. Poate mai devreme decât mai târziu. Până la urmă, chiar și optimismul este, în multe cazuri, o eroare de evaluare exagerat pozitivă a probabilităților favorabile de către creierul uman…

Posted on

Povești despre securitate

 

Săptămâna asta am avut de-a face cu Krak-en. Niște experți în securitate au descoperit că cel mai sigur protocol de comunicare public pentru WiFi poate fi compromis relativ ușor. Exploit-ul afectează cam toate dispozitivele existente. Inevitabil, s-a ajuns la tot soiul de discuții despre platforme și nivelul de securitate al fiecăreia, ceea ce dovedește un nivel cel puțin infantil de înțelegere a conceptului de securitate din partea majorității “analiștilor”.

 

Nu există și nu poate exista niciun sistem 100% sigur

Este o realitate crudă a vieții. Într-o lume interconectată, conceptul de siguranță garantată este o iluzie de aceeași talie cu unicornii și spiridușii. Fiecare punct de acces în sine este, pentru cineva suficient de inteligent, un potențial punct de intruziune. Cele mai facile sunt cele wireless, dar nici cele fizice nu sunt sigure. Traficul prin fir de cupru sau chiar prin fibră optică poate fi oricând interceptat. Este doar o problemă de hotărâre și ingeniozitate.

Dincolo de asta, omniprezența electronicelor face ca tu să fii înconjurat de milioane de linii de cod. Care, fie sunt open source, fie sunt proprietare. Nici unele, nici altele nu pot fi 100% sigure. Vasta majoritate nu vor fi updatate niciodată. Cine crede că software-ul proprietar este mai sigur, se îmbată cu limonadă rece. N-o să menționez decât un lucru aici: modarea consolelor. Fără niciun acces la codul sursă, toate consolele din lumea asta au fost reverse engineered, despachetate și modificate. La fel și telefoanele, și mașinile și orice altceva ce rulează o bucățică de cod.

Una din cele mai mari greșeli pe care le face utilizatorul tipic este să presupună că dacă nu a auzit de vulnerabilități, acestea nu există. Din nou este vorba de o lipsă cruntă de educație digitală. Cele mai de succes atacuri sunt cele care nu sunt detectate niciodată. În orice moment, în lume circulă o mulțime de atacuri cibernetice absolut invizibile. Malware latent care stă, ascultă și așteaptă un moment oportun pentru activare. Nu face nimic evident, nu produce niciun fel de pagubă iar uneori, după ce și-a îndeplinit sarcina, se curăță singur din sistemul afectat fără să lase niciun fel de urme.

Orice sistem din lume poate avea (și cel mai probabil are) mai multe vulnerabilități de tip zero day. Vulnerabilități descoperite (sau descoperibile) dar ne comunicate public, tranzacționate în secret pentru sume amețitoare, care permit compromiterea totală a respectivului sistem. Cine își închipuie că serverul, telefonul, mașina, brățara sau telefonul lui smart nu pot fi compromise, trăiește într-o utopie adorabilă, dar utopie none the less. Iar Internet-of-Things nu face decât să amplifice exponențial punctele de vulnerabilitate și căile de penetrare a oricărui sistem. Mai jos un exemplu deja clasic.

 

 

Ce face un ca un sistem să fie vulnerabil?

Îmi aduc aminte cu drag de vremurile bune când Apple făcea mișto-urile alea ieftine cu ”I’m a Mac / I’m a PC” și se bătea cu cărămida în piept că pe Mac nu există viruși. Pentru oricine avea un minim de neuroni funcționali, asta denota o tâmpenie monumentală, din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru că, repet, nu există și nu poate exista un sistem invulnerabil. Ce lipsea la momentul acela era interesul atacatorilor de a viza o platformă care reprezenta practic epsilon cotă de piață în lumea computerelor personale. Îmi aduc aminte de o păsărică scăpată de Apple la o conferință de presă acum mulți ani: ”Avem un install base de 20 de milioane de nu știu ce versiune de OS X”. În traducere liberă, cam atâtea Mac-uri moderne existau în piață. Alea mai vechi erau tăiate de mult de pe lista de suport tehnic și software upgrade path, deci al naibii de sigure, bănuiesc. În al doilea rând, Apple recunoștea prin vocea purtătorului de cuvânt că, cel puțin atunci, sunt un nimeni pe piața calculatoarelor personale. Genială mișcare!

Ce face ca o platformă să devină ținta atacatorilor este popularitatea ei. Câți utilizatori monetizabili sunt acolo, ce profil au, și cum pot fi exploatați. Cu cât mai mulți și mai valoroși, cu atât mai atacată este platforma. Ca să rezumăm discuția, despre câte vulnerabilități Windows Phone ai auzit până acum?

Și acum să facem o comparație între două platforme concurente și pline de fanatici, Android și iOS. Android are de departe cel mai mare install base din lume, fiind vândut în piață de o mulțime de vendori, pe o mulțime de dispozitive, într-o foarte mare varietate de gamă de preț și cu o foarte mare fragmentare pe variante de software. iOS are un install base mai mic, dar adresează o clasă de utilizatori mai vanitoși, mai predispuși să cheltuie mai mult pe telefon. Iar dacă te uiți la cifrele cu care se laudă Apple, un utilizator de iOS cheltuie mai mult nu numai pe telefon, ci și pe aplicații, consumă mai multe date și face mult mai multe cumpărături de pe device.

Installed base of smartphones by operating system from 2015 to 2017 (in million units), luat de aici

Întrebarea esențială acum este: tu, hacker fiind, care platformă ai considera că este mai profitabil de vizat? Ții minte episodul ăla cu FBI care cerea Apple să decripteze un telefon al unui terorist? Da, atunci când Apple a spus că nu se poate și nu vrea din considerente morale. Și cum s-a terminat, până la urmă? Crezi că e singurul caz și că nu se poate și mai rău de atât?

Și încă un lucru foarte important. Vulnerabilitățile pot sta nu în software, ci în firmware, care în marea parte a device-urilor nu este accesibil pentru a putea fi updatat vreodată. Există module de software ale unui telefon sau unui laptop, care gestionează diverse perifierice, ce sunt absolut invizibile sistemului de operare, dar totuși perfect capabile de a fi exploatate.

Bine, și care este concluzia?

Concluzia tristă este că securitatea digitală este o iluzie. A fost mereu și va rămâne mereu așa. Vulnerabilitățile și atacurile sunt și vor fi omniprezente, și de foarte multe nu vei auzi niciodată. Cele mai populare platforme vor fi întotdeauna cele mai vizate. Ambele companii lucrează cât de bine pot pentru a adresa toate vulnerabilitățile cunoscute, dar niciuna nu va reuși vreodată să ofere un produs garantat sigur. Cea mai bună modalitate de a te proteja de vulnerabilități este fie să nu prezinți un interes major pentru cei care ar putea să te ia în vizor, fie ca pur și simplu să nu ai nicio prezență în lumea digitală, ceea ce este absolut aberant. Și sigur, să folosești mereu cea mai recentă versiune de software. În afară de asta, diferența dintre platforme în lumea reală este foarte greu de estimat. Este ca și cum te uiți la un ocean și încerci să ghicești câți pești și de ce fel sunt sub luciul apei. Pur și simplu nu poți cunoaște aceste aspecte.

Și de asta discuțiile despre ”care este cea mai sigură platformă” sunt în mare parte fără sens în lumea reală. Iar să te bați cu cărămida în piept că platforma ta favorită este cea mai sigură este doar o dovadă de lipsă de realism și judecată lucidă.

Posted on

Life after death

Doc was old. So they took him into the desert and shot him, then left him there for dead.

Much later, some friends found him. They rescued him and patched his wounds. For 16 years, people from allover volunteered to help him up again. And now he’s back to life.

Posted on

The Seagull

 

A storm was brewing on the horizon. Heavy, dark musty clouds collided ferociously, sparking shards of blinding fury. The sound of anger resonated through the air. A delicate sound of thunder.

Angry waves crashed into the rocky shore, throwing foam all over. Blades of grass were thrashing wildly in the wind. Grains of sand rode the gusts, mingling desperately mid air, looking for a way out.

Up on the hills, he watched the show, unblinkingly. The wind went around him, grazing his senses. Meaningless specks of matter brought far away smells to his nostrils. He smelled the world around him. The trees, the flowers, the animals, the chars from long gone fires.

The wind hit against him hard and furious. He raised his gaze to the scorching clouds above. The silver streaks burned deep lines into his retinas. He faced them fearlessly, defiantly. I do not fear you.

The sea was boiling furiously, grudgingly, angry, slushing around mindlessly, like a blind raging wounded monster. There was no logic, no reason, no purpose.

“It’s time”, he thought. Slowly he unfolded his wings. The wind caught the tips of his feathers, clutching furiously at him, tugging at his bones. He let himself rise to his feet. The wind almost whisked him away. Almost but not quite.

He closed his eyes and arched his wings, catching the wind, lifting sharply from the cliffs.

“No”, he thought, “You got this all wrong. I do not fear you. You do not own me. I own you.”

Posted on

Efectul Feynman

Pe lângă mintea strălucită care i-a adus un premiu Nobel și multe alte laude din partea comunității oamenilor de știință, Richard Feynman avea un talent aparte de povestitor. În nenumărate ocazii, audiențe întregi se adunau să îl asculte nu pentru fizică, ci pentru întâmplările amuzante pe care le povestea. Cât timp a făcut parte din proiectul Los Alamos, de exemplu, s-a amuzat teribil jucând o comedie absurdă cu cenzura care îi intercepta (voluntar) corespondența. Era un joc de-a șoarecele și pisica în care, cel mai adesea, reușea să scoată peri albi unor oameni extrem de rigizi în gândire și mult sub nivelul lui de inteligență.

Pe cât de amuzant era Feynman însă, un episod i-a marcat profund viața: după testarea primi arme atomice, urmată apoi de folosirea bombelor nucleare asupra Japoniei, Feynman a suferit un episod de depresie. În mintea lui, proliferarea armelor atomice era inevitabilă. Și mai inevitabil însă, părea războiul atomic și, odată cu el, extincția rasei umane.

Într-unul din interviuri, mărturisea cum mergea cu mașina și vedea oameni construind clădiri, poduri și alte construcții, iar Feynman, convins de catastrofa pe pare o simțea inevitabilă și-ar fi dorit să strige la ei ”Ce faceți nebunilor? E inutil! Totul o să fie făcut praf! Suntem terminați! Nu are rost să mai construiți nimic!”

Un fenomen similar dar extrem de amuzant trăiesc și eu în ultima vreme. De un an și ceva dau peste diverși oameni care anunță bucuroși că se însoară. Toată lumea se bucură și sare să îi felicite. Iar mie, mai retras, îmi vine, asemeni lui Feynman, să îi avertizez apocaliptic asupra chestiei în care se bagă. Și de fiecare dată îmi mușc limba și chicotesc. Oamenii ăștia știu în ce se bagă? Știu că vine iarna nucleară peste ei?

Numai că, în cele din urmă, îmi aduc aminte tot de Feynman. Pe cât de inteligent a fost, pe atât de tare a greșit în predicția lui. În realitatea noastră, cel puțin, războiul nuclear nu s-a întâmplat niciodată. Omenirea a găsit înțelepciunea de a trece peste acest pericol și a prosperat.

Până la urmă, nu e dracu așa de negru în viață 😊

Posted on

Micuța indiană

 

Mi-am adus aminte zilele astea de un episod din trecutul meu din presă.

Eram în Danemarca, într-o vizită la Bang & Olufsen, cu o adunătură pestriță de ziariști de prin toată lumea. Era după masă, eram cu toții într-un autocar. Fiecare vorbea cu fiecare. Iar eu, tolănit pe o banchetă din spate, vorbeam cu Sushmita. O indiană de vreo 25 de ani, așa micuță de te mirai că nu merge întoarsă cu cheiță.

M-a întrebat la un moment dat ce știu despre India. I-am spus că nu prea multe. Văzusem un documentar despre căsătoriile aranjate, norma în India. Tradiția spune că părinții se întâlnesc, discută, aranjează totul, iar mirii se cunosc în ziua nunții. Șocant, nu? Ideea fiind cam așa – căsnicia e ca o oală cu apă. Dacă o pui pe foc gata fierbinte, se evaporă repede și se termină. Dacă o pui cu apă rece, însă, până se încălzește și fierbe, trece multă vreme. După părerea lor, secretul vieții conjugale de durată.

Mi-am exprimat surprinderea pe subiect. A urmat o discuție în care Sushmita îmi explica problema. Filozofia pe care nu o înțelegeam eu. Dar a ținut să-mi spună că lucrurile nu mai sunt chiar cum au fost. Ea, de exemplu, avea un prieten. De câțiva ani. Cam, doi, așa. Părinții lui se pregăteau să meargă la ai ei, să negocieze căsătoria. Dar între timp, își păstrează ambii ”puritatea”.

Aici am căscat ochii mari.

– Poftim? Fără sex de doi ani de zile?
– Dap.
– Și el ce părere are?
– Niciuna.
– Cum niciuna? E om, are nevoi. Nu-ți pasă de chinul lui?
– Dacă mă iubește, rabdă până ne căsătorim.
– Și dacă după ce vă căsătoriți vă dați seama că nu vă potriviți?
– Cum adică?
– Adică vă dați seama că lucrurile nu merg, nu sunteți compatibili. Nu mai bine aflați de dinainte?
– NU.

A urmat o perioadă de liniște, după care am continuat.

– El este virgin?
– Da.
– Ești sigură? Ce te face să crezi că el e virgin? zic.
– Cum să nu fie?
– Na, e bărbat tânăr, urlă hormonii în el… Nu pot să cred că o asemenea abstinență îi cade bine.
– Dacă mă iubește, să rabde!

Cam aici s-a terminat discuția în cauză, am migrat către alte subiecte.

A doua zi de dimineață, la micul dejun, eram cu sucul de portocale în față. E o fixație de-a mea în delegații. Când a apărut Sushmita, era neagră. S-a așezat cu mine la masă.

– L-am sunat aseară imediat ce am ajuns în cameră.
Am înghițit un nod.
– Și?
– L-am întrebat direct – ești virgin?
– Și?
– Întâi mi-a zis că da. Apoi a început să se bâlbâie, după care a recunoscut că nu. A fost la unda de meserie. Că cică era curios și el cum este.
Liniște câteva secunde.
– Na, e omenește, zic. E un impuls deosebit de puternic. Nu poți să-l condamni, dacă tu îi refuzi de ani de zile lucrul ăsta. Ce ai de gând să faci?
– Nu știu. Nenorocitul m-a mințit. O să discutăm când ajung acasă. Vedem dacă ne mai căsătorim. M-a dezamăgit foarte tare.

Am clipit des, rămas perplex. Ca dovadă că n-am uitat discuția.

M-am gândit și atunci și de fiecare dată când mi-am adus aminte de episodul ăsta, la omul ăla din India. Probabil își vedea bine mersi de treabă pe-acasă. Poate chiar era noapte când i-a sunat telefonul și dormea. Probabil s-o fi mirat de unde naiba l-a lovit. Nu i-o fi ajuns că era frustrat de vai de mama lui din cauza obiceiurilor absurde ale societății în care trăiește, ăsta era fix lucrul de care mai avea nevoie acum. Un tip de la mii de kilometri distanță, pe care nu îl văzuse în viața lui, îi dădea una peste ceafă, prin telecomandă.

Nu îmi aduc aminte dacă sau cât am sughițat atunci. Probabil nu suficient. M-am gândit însă mereu la cât de importante sunt normele sociale comparativ cu fericirea unui individ. Cât de departe trebuie să mergi cu conformitatea de frica posibilelor consecințe? N-am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ei. Mi-ar plăcea să cred că totuși această poveste a dus la o întărire a relației lor, dar poate este doar natura mea optimistă pe care o proiectez asupra lumii.

Posted on

Cum folosești greșit aerul condiționat

Problemă de interes național, aș zice. Oricine asistă la bătălia dintr-o clădire de birouri are o părere despre asta. Unii îl adoră, alții îl înfierează, dar absolut nimeni nu este indiferent. Problema este că mai nimeni nu îl folosește corect…

 

Cum funcționează aerul condiționat

Explicația scurtă este așa: magie! În fiecare aparat de aer condiționat este întemnițată o zână a iernii, obligată să lucreze împotriva voinței ei! #eliberațizânele

Explicația mai lungă are de-a face cu cea de-a doua lege a termodinamicii. Totul pornește de la un gaz care este lichefiat și apoi evaporat într-un ciclu continuu. Povestea sună așa. Orice gaz comprimat, la decomprimare se răcește puternic. Explicația este cât se poate de simplă. Ai o butelie de 10 centimetri cubici (să zicem), la temperatura camerei. În ea ai un gaz lichefiat, tot la temperatura camerei. Dai drumul gazului să iasă, să se evapore. Căldura înmagazinată în gazul lichefiat se distribuie acum pe un volum mult mai mare. Am zis căldura, nu temperatura. Căldura înmagazinată în 10 centimetri cubici se distribuie în 1000 de centimetri cubici (să zicem). Deci temperatura relativă pe centimetrul cub va fi mult mai mică. Fenomenul se întâmplă și invers. Comprimă o cantitate de gaz până la lichefiere iar căldura din gaz se va concentra în gazul lichefiat. Butelia se va încălzi. Dacă nu mă crezi, umflă roata unei biciclete și vezi cum pompa de mână care comprimă gazul se va încălzi.

Același proces se repetă permanent în aparatul tău de aer condiționat. Într-o parte, gazul lichefiat la temperatura ambientală este lăsat să se extindă liber în vaporizator. Vaporizatorul se răcește puternic. Ventilatorul aerului condiționat pompează aerul din cameră peste vaporizator. Aerul transferă căldura către gazul evaporat. Așa e natura, mai comunistă, îi place egalitatea… Rezultatul este un aer mai rece la tine în cameră. Mergând mai departe, gazul la temperatura camerei ajunge la compresorul de afară. Acolo, sus numitul compresor purcede la a îl comprima până în punctul în care gazul se lichefiază. Numai că, așa cum am stabilit, gazul lichefiat este mult mai fierbinte decât gazul… gazos. Așa că este trecut printr-un element pe care un ventilator îl răcește așa cum poate cu aerul din afara casei tale. Dacă nu mă crezi, stai în fața unui element extern al aerului condiționat, să vezi acolo căldură… Așa obținem gazul ăla lichid la temperatura ambientală care face frig la tine în casă, cu care am început paragraful. Toate aparatele de făcut frig funcționează pe principiul ăsta. Și aerul condiționat, și frigiderul.

Să răsuflăm ușurați, ce era mai greu de înțeles a trecut. Merităm o înghețată sau o bere rece pentru că am ajuns aici.

 

Cum folosești greșit aerul condiționat

Deci unde este buba? În modul de utilizare a tehnologiei.

Mai toți oamenii fac greșeala de a presupune că un aer condiționat reglat pe x grade va ventila în cameră un aer fix la x grade. Nimic mai greșit. Aerul condiționat funcționează cu totul altfel. Are doar două moduri de funcționare – ori răcește, ori nu răcește. Deci suflă cât de rece poate până aduce temperatura camerei la cea dorită, apoi ventilează aerul până temperatura crește cu un grad (să zicem). Atunci răcește iar aerul până la temperatura dorită și ia din nou o pauză.

Așa că dacă ție îți este foarte foarte cald, și ești foarte foarte nerăbdător, vei pune aparatul pe 16 grade, ventilație maximă, crezând că vei ajunge mai repede la o temperatură acceptabilă. Total fals. Aparatul nu va răci cu nimic mai repede decât dacă îl pui pe 26 de grade. Numai că după ce va răci la 26 de grade, va continua să sufle ca turbatul, încercând să ajungă la cele 16 grade. Iar colegul sau colega ta cea sensibilă la curent, vor sări să îl oprească.

Problema este, însă, și unde este cititorul de temperatură ambientală. La aparatele de aer condiționat domestice, este în unitatea de la tine din casă. Aia care suflă aerul rece. Aerul pe care îl trage pe sus este măsurat la intrare, răcit și ventilat pe jos. La cele profesionale, din clădirile de birouri, este în unitatea de pe perete. Facem o paranteză, aici, pentru clădirile de birouri. Între cititorul de temperatură de pe perete și gura de ventilație, poate fi o distanță considerabilă. Până ajunge frigul de la gura de ventilație la cititor, poate dura ceva. Iar temperatura de la gura de ventilație va fi mereu diferită de cea de la termostat. Este perfect rezonabil să ai o diferență de 2-3 grade (sau mai mult) între cele două. Nici colegul care stă sub gura de ventilație și se plânge de frig nu e nebun, nici cel care stă lângă termostat și se plânge de căldură nu este nebun. Amândoi au dreptate. Problema e că în loc să se înțeleagă reciproc și să coopereze, se ceartă și se bat (uneori) pe termostat mai ceva ca pe un loc de parcare.

Ce e de făcut, atunci? Soluția este relativ simplă. Aparatul de aer condiționat trebuie pornit, de dimineață, reglat pe o temperatură decentă, și pe ventilație medie. 24-25 de grade, să zicem, și trebuie lăsat să funcționeze permanent. În niciun caz nu trebuie pus pe 16 grade sau alte temperaturi extreme, preventiv că ”oricum se umple biroul și trebuie să compenseze”. Și nici nu trebuie oprit în ideea în care îl pornim când devine insuportabil de cald. Pe măsură ce biroul se umple de oameni, producători de căldură, iar electronicele sunt puse în funcțiune, și ele producătoare de căldură, aerul condiționat trebuie lăsat în pace să își facă treaba și să mențină temperatura constantă. În cel mai rău caz, dacă temperatura crește, trebuie dat pe viteza mare de ventilație, pentru a mări debitul de aer răcit. Atât. Nimic mai simplu. În rest, dacă este pus pe 25 de grade și nu face față, degeaba îl pui pe 16 grade, că nu va ajunge niciodată acolo… Ar mai fi, bine înțeles problema poziționării oamenilor mai sensibili sub gurile de ventilație, cu toate că lor le-ar fi cel mai bine lângă termostat.

Dacă ești băiat sau fată corporatistă deșteaptă, te poți juca cu temperatura ținând cont de poziționarea termostatului. Reglezi o temperatură pe termostat știind că cel mai probabil acolo va fi mai cald decât în restul camerei. De exemplu, reglezi termostatul la 27 de grade, știind că în dreptul gurii de ventilație, de exemplu, vor fi 24-25 de grade, în cameră o medie de 26 iar lângă termostat 27.

În practică însă, cei sensibili opresc aerul condiționat, cei care suferă de căldură îl pornesc la loc cu furie. În loc de un echilibru acceptabil și uman pentru toată lumea, problema se transformă într-un cerc vicios de agonie și extaz. Nimeni nu câștigă, toată lumea pierde. Cum zicea Jean Paul Sartre, ”iadul sunt ceilalți oameni”.

Ar mai fi, însă, un lucru important de precizat. Temperatura este un factor obiectiv, ușor de măsurat cu ajutorul unui termometru. Senzația de căldură sau frig este un lucru subiectiv. Diverși factori psihologici pot influența percepția, în funcție de care ți se poate părea prea sau foarte într-un fel. 24 de gade la lumină solară directă pot părea considerabil mai mult decât 24 de grade la umbră. O soluție simplă de soluționare a acestei probleme este să ai un termometru la îndemână. În primul rând, simpla lui citire te poate ancora în realitate, nu în impresii. În al doilea rând, în caz de dispută poți dovedi, pur obiectiv, că este prea cald sau prea frig.