Posts

Posted on

Egalitate. Pentru papagali.

Acum vreo lună mi-a oferit cineva doi peruși. Urma să plece din țară și n-avea ce să facă virgulă cu ei. Și cum am fost luat prin învăluire, am zis că-i iau. Să le spui tu copiilor că nu le iei papagali gratis…

Primul lucru când am ajuns acasă a fost nevoie de un rebranding. Coco și Cori era teribil de neoriginal. După ceva dezbateri ne-am hotărât la Mango și Azi (prescurtat de la Aziraphale). Mango mai verde și mai subțirel, Azi mai albastru și mai plinuț.

Le-am luat o jucărie cu oglindă cu un mic suport, pe care un papagal poate să stea și să se uite în oglindă. Ocazie cu care am constatat că Azi nu numai se bagă primul la mâncare și-l dă pe Mango la o parte, dar se bagă primul și la jucărie și îl dă pe Mango la o parte.

Ocazie cu care m-am gândit mai bine că i-am greșit numele lui Azi, așa că i l-am schimbat în Cartman.

Am stat nițel și m-am gândit la interacțiunea dintre cei doi. Evident și Mango vrea la oglindă, dar n-are loc de grasul de Cartman. Și chiar m-am enervat nițe. Nu e corect! De ce doar Cartman să stea la oglindă și Mango pe lângă el?

Așa că m-a apucat revolta. M-am dus la pet store și am mai luat o oglindă identică. Am pus-o în alt colț al coliviei. Cât de nesimțit să fie Cartman, să-l gonească pe Mango de la fiecare oglindă? Se va mulțumi cu una și îl va lăsa și pe Mango să se joace.

Ei bine, dintre noi trei, cel mai mare idiot m-am dovedit a fi eu. Pentru că și Cartman și Mango au continuat să stea la prima oglindă. Cartman pe stinghia ei, Mango lângă el. Ambii vocalizând voioși.

Am stat nițel și m-am gândit unde naiba a fost greșeala. N-a fost simplu, dar am înțeles. Privind problema din afară, am proiectat asupra papagalilor niște concepte nu numai umane, dar absolut subiective și arbitrare. Mi-am închipuit că Mango vrea o oglindă, fără să pricep în aroganța mea că pe Mango îl interesa mai mult compania lui Cartman decât un rahat de oglindă.

Relația dintre ei este o chestie care îi privește personal și nu mi-au cerut niciodată intervenția. Așa cum este, cu Cartman primul la mâncare și jucării, pentru ei este o relație funcțională și împlinită. Orice intervenție exterioară este inutilă și contra productivă.

Am stat și m-am mai gândit nițel la ce înseamnă asta într-un cadru mai larg, natural și uman. Cam așa este și cu obsesia asta cu ”egalitatea”. O droaie de activiști sociali, extrem de convinși de justețea opiniilor lor, urlă în sus și în jos cerând tot felul de ”reforme sociale”. Pe care nimeni nu le-a cerut și ale căror consecințe sociale sunt absolut imprevizibile. Și care, în cel mai bun caz, n-au niciun efect. În cel mai rău caz, au un impact negativ asupra tuturor, mai ales asupra presupuselor ”victime” pe care, cică, ar vrea să le ajute.

Asta e povestea cu aroganța umană. Și ăsta este motivul pentru care eu, destul de activist acum câțiva ani, prefer acum mai mult să tac din gură și să încerc să înțeleg ce văd în loc să emit opinii categorice.

Posted on

A mai murit un copil

Un copil care a sunat de câteva ori la poliție, cerând ajutor. Polițiștii au stat în fața porții. Probabil au fumat o țigară, s-au dat nițel pe FaceBook, au glumit unii cu alții. Nimeni din toată secția aia de poliție, din tot orașul, n-a știut sau nu i-a păsat că TREBUIE să intre cu forța să o scape. Că asta este menirea lor de a exista, de a încasa salariul.

Acum câțiva ani aș fi fost furios pe acest subiect. Aș fi postat pe FaceBook, m-aș fi contrazis cu oameni pe care nu-i cunosc în discuții care nu contează.

Dar n-o s-o fac. Pentru că viața m-a învățat de câteva ori, destul de dur, că a spera la ajutor, a crede în ”justiție” este o copilărie.

Am avut la viața mea câteva discuții cu avocați buni. Adică nu genul tari în gură, cu promisiuni bombastice, ci realiști și sinceri ca un olandez bătrân. Și toți mi-au spus același lucru: nu există justiție. Există justiția pe care ți-o poți permite.

Nu există vreo instituție a statului care să te apere cu adevărat. Poliția își petrece timpul în principal cu hărțuitul cetățenilor cinstiți. De cei cu tupeu, de mafioți și infractori nu se ating decât atunci când este un caz atât de grav încât orgoliul o impune. Pot găsi orice criminal, orice pistol furat, orice tablou de valoare. Dacă apare la știri și merită efortul. Dacă nu… Dispari băi săracule de aici, că ne deranjezi.

Să presupunem însă că poliția se mișcă (din motive greu de înțeles) și își face… să zicem datoria. Ajungi la tribunal. Aici e circul numărul doi, pentru că ”justiția” pe care o meriți depinde de câți bani ai. Pentru avocați de calitate, pentru procese, recursuri, apeluri etc. Ai? Mai mult decât celălalt? Poate ai o șansă la justiție. Nai? Săracule :)))))

Este o lecție cinică despre lumea în care trăim. Crezi că este unică pentru România? Mai gândește-te. Fiecare țară are covorul ei sub care ascunde gunoaiele. Doar că la altele pragul este mai sus. Mult mai sus.

Eu unul nu mă bazez pe justiție. Nu m-a ajutat niciodată cu nimic. Este doar o mașinărie birocratică, plină de oameni dornici să-și justifice salariile. Completați formularul ăsta. Depuneți cererea asta. Mergeți la ghișeul x de la etajul 3. Iar ”justiția” ta, ”dreptatea” ta intră într-o mașinărie amorfă, lipsită de suflet și de minte. Te mestecă, te înghite și te cacă.

În cele din urmă, după ce tot sistemul poliție / justiție termină cu tine asta ajungi. Un căcat.

Ca să citez un personaj la fel de real precum justiția adevărată, ”The only rules that really matter are these: what a man can do and what a man can’t do.”

Așa că nu, nu sunt furios. Da, a murit un copil. Da, e absolut nedrept. Asta este lumea în care trăim. Mă mulțumesc să fiu lupul care stă la pândă și își păzește haita. Și să-l ferească toate zeitățile pământului pe ăla de va îndrăzni vreodată să amenințe haita mea. Oricine ar fi el.

Posted on

Probabil nu ești atât de bun pe cât crezi

Deși, așa ca și mine, sunt sigur că ești cel mai bun om de pe planetă. Ai numai intenții bune, nu faci niciodată rabat de la principiile tale morale. N-ai mers niciodată cu transportul în comun fără bilet, n-ai aruncat niciodată gunoi pe trotuar și n-ai auzit în viața ta de torente. Nu?

Printre nenumăratele ciudățenii ale creierului uman se numără și una numită “licență morală”. Povestea stă cam așa: azi ai fost băiat bun, ai fost la sală, ai băgat bicicletă, bandă și ai tras de fiare. Ochiometric ai ars undeva pe la 200-300 de calorii. Meriți o răsplată, nu? O șaorma? O friptură cu cartofi prăjiți? O prăjitură cu ciocolată? Două beri? Oricum, ceva sigur meriți. Și chiar îți vei primi recompensa. Ce nu vezi tu este că recompensa aia pe care o meriți, supra compensează uneori tot binele pe care l-ai făcut.

Dar licența morală nu se limitează la asta. Licența morală se aplică și în situații mai greu de cuantificat. Am reciclat toate sticlele de plastic din casă, îmi pasă de mediu și sunt mândru de asta. Merit deci să merg zi de zi cu mașina la birou, singur în traficul din Drumul Taberei. Nu?

Problema mult mai perfidă vine însă în era social media, când “să fii bun” este mai ușor ca niciodată. Trebuie doar să postezi ceva, să iei atitudine. Cu cât primești mai multe like-uri, cu atât mai bun ești. Undeva în lume cineva mănâncă un animal pe care tu nu l-ai mânca? Huo, animale ce sunt! A venit un val de plastice în jos pe Dunăre? Vai, ce lume infectă compusă din oameni absolut nu ca mine… Cineva face ceva urât și e prins pe o înregistrare video? Pe el, pe mama lui, cu toată gloata de oameni “de bine”, toți cu principii morale puternice și fără de păcat. O companie are sau îndrăznește să nu aibă o poziție pe un subiect care mă deranjează pe tine? Dar cum îndrăznește! Le dau eu o lecție. Una că le scriu câteva cuvinte, după care îi ard la raft.

Și ce e rău în asta? Păi hai să vedem. În fiecare zi îți încarci “scorul moral”. Balanța e pozitivă la extrem. Și în aceste condiții, meriți o prăjitură, nu? Ești atât de bun încât atunci când cineva te enervează, poți să fii ceva mai tranșant. Ba chiar un pic oribil ca ființă umană. Poți trata cu scârbă și dispreț alți oameni. Că doar sunt destui prin preajma ta care să merite asta. Și, în situații extreme, poți să încalci și tu ceva principii morale, că doar ai credit pe cartelă, nu?

Și acum întrebarea de zece puncte: nu-i așa că tu n-o faci niciodată? Știam. Nici eu.

Posted on

RCA în regres pe RCA-ul tău?

Să zicem că te apucă într-o zi să mergi la piscină. Că e frumos afară și na, zice doctorul că face bine. Așa ai tu chef. Și cum stai tu cu mașina la o trecere de pietoni, cineva te lovește din spate. E un scenariu cât se poate de comun.

Faci amiabilă sau te duci la poliție, cum alegi tu, cel nevinovat. Faci constatarea și vrei să-ți repari mașina, pe RCA-ul lui. Și nu mai ai nici CASCO, pentru că viața e greu.

Ei bine, s-a deschis de curând o chichiță. Mai nou, dacă îți faci asigurarea RCA cum trebuie, poți să-ți faci reparația în regres pe RCA-ul tău, iar asigurătorul tău, la care ai dat bani pentru RCA, îți acoperă reparația după care se duce către asigurătorul vinovatului să își recupereze dauna. Este o chestie foarte simplă și foarte utilă, posesorii de poliță CASCO o știu. Pentru că asigurătorul tău nu se va zgârci la reparații ca al lui.

Cum îți dai seama dacă beneficiezi de ea? Te uiți în polița ta RCA, în partea de jos, la Decontare directă. Dacă scrie DA, ai noroc. Dacă scrie NU, ai ghinion, ca mine. E prea târziu să faci ceva în sensul ăsta. Ce poți să faci însă este să te asiguri că la anu, când reînnoiești polița, acolo va scrie DA.

Posted on

Simfonie în Au major

Zice o vorbă că dacă după 40 de ani te trezești și nu te doare nimic, înseamnă că ai murit. Nu că sunt fan al zicalelor populare, dar se întâmplă ca viața să-ți demonstreze că nu sunt greșite. Sunt mai degrabă un rezultat al unei înțelepciuni acumulate de mii de ani.

Citeam odată într-o carte a unui om deștept că ADN-ul nu este un proiect al ființei finale, descrierea corectă fiind că este o rețetă. Gândește-te la corpul uman ca la un tort. În componența lui intră oxigen, carbon, hidrogen, azot, calciu și o mulțime de alte elemente. Ceea ce nu înseamnă că îl poți recrea plecând de la elementele brute. Procesul de formare al organismului se aseamănă mai mult cu gătitul. Adaugi un pic din asta, un pic din ailaltă, amesteci, le lași să lucreze la o temperatură bine definită, mai adaugi câte un pic din cealaltă și mai amesteci. La final, prin multe etape intermediare, obții ceva ce nu poate fi construit din elemente finite lipite unul peste altul. Structura ciocolatei, de exemplu, depinde în măsură covârșitoare de ordinea în care se adaugă ingredientele și temperatura la care se fac procesele. Topește și re solidifică o ciocolată și vei vedea că nu mai are același gust. Sau răcește-o la temperaturi extreme și vei vedea că, din nou, își schimbă structura, și deci gustul.

Rezultă, deci, că organismul oricărei ființe este rezultatul unui proces extrem de migălos de construcție. Ordinea proceselor este mult mai importantă decât elementele componente. Legile care guvernează crearea unui organism sunt extrem de delicate și de complexe. Natura lucrează la problema asta, în micul nostru colț de realitate, de vreo 3,5 miliarde de ani. 3,5 miliarde de ani în care a testat amețitor de multe combinații, de tactici, de rețete. Cumva, în codul genetic, este scrisă o succesiune de etape de creștere care dictează cum se dezvoltă oasele, mușchii, nervii și organele interne, la finalul căreia rezultă individul final. Și tot acolo este și o rețetă prin care genele să poată gestiona problemele care apar ulterior în viață.

Și mai puțin înțeles, mi se pare, este fenomenul prin care organismul, gata format, reușește să își mențină coerența funcțională. Multă lume, sub influența farmacologiei moderne, vede totul ca pe un mecanism extrem de simplist. Ești răcit, bagi o pastilă. Te doare capul, bagi altă pastilă. Ai diabet, faci injecții cu insulină. Ai tensiunea mare? Înțelegi unde bat.

Problema este însă că, așa cum organismul este creat de o rețetă, el nu este menținut în viață de niște sisteme independente. La o primă vedere, lumea percepe epilepsia ca pe o criză, ca pe o dezorganizare momentană a proceselor mentale. Ironic, mai ales că oamenii care s-au aplecat peste această problemă au constatat ceva cu totul uimitor: în timpul unei crize, creierul nu se scufundă în haos, ci invers, devine temporar mai organizat. Curenți cerebrali care în mod normal sunt absolut aleatori se sincronizează temporar și bat un ritm sincron. Atunci are loc criza de epilepsie.

Secretul funcționării organismului este, similar, o simfonie de funcționare a unor sisteme interconectate. Fiecare sistem este legat cu sisteme adiacente, și fie direct sau indirect, dezechilibre în unul din ele, se pot propaga în lanț, punând presiune suplimentară pe cele interconectate. Iar când dezechilibrele devin suficient de mari, simfonia în sine se poate dezintegra într-o cacofonie finală și ireversibilă. Viața înseamnă această simfonie.

Înțelegând lucrul ăsta, rămân uimit și umil în fața realizării naturii. Organisme atât de complexe, guvernate de legi atât de complexe, au în ele puterea de a corecta și trece peste o mulțime de erori. Marea simfonie permite o mulțime de variațiuni și devieri care se pot compensa la nevoie, în anumite limite. Faptul că entropia te pândește la fiecare pas, dar tu poți ajunge la vârste remarcabile relativ întreg, pare de-a dreptul incredibil. Viața, în sine, este un balet extrem de delicat pe muchia unei lame de ras infinit de ascuțite. Iar majoritatea zdrobitoare a organismelor de pe pământ navighează cu succes această ecuație inimaginabil de complexă. Sfidează pur și simplu logica!

Medicina modernă, așa de eficientă cum este, este un instrument extrem de rudimentar în fața adevăratelor probleme medicale. Putem interveni în câteva sisteme. În câteva situații extrem de limitate, putem face câte ceva util. De multe ori lucrurile bune pe care le facem au efecte neașteptate în alte sisteme. Sunt mult mai multe lucruri pe care nu le putem repara decât cele pe care le putem repara. Vestea bună este că, așa limitată cum este, medicina modernă, alopată, se bazează pe principiile de bază ale științei. Este un proces iterativ care lărgește permanent orizontul cunoașterii. Este singurul proces prin care vom ajunge la o cunoaștere superioară a ingineriei organismului uman. Pentru că medicina este fix asta, o inginerie a sistemului uman. Ce sisteme se pot corecta, suplini, repara.

În fața acestei realizări sunt foarte puține lucruri pe care le poți spune. Nu e de mirare când te doare ceva, mai degrabă e de mirare când nu te doare ceva. Și cât de ridicol este să te plângi de o simplă răceală. Sau cât de bucuros ar trebui să fi de fiecare zi în care ești treaz, conștient și rezonabil de sănătos, în care te poți bucura de viață. Sau că ar trebui să înțelegi că viața reprezintă această luptă constantă împotriva haosului.

Când ești tânăr, nu ești deloc conștient de fragilitatea sistemelor care te susțin, și aproape deloc conștient de simfonia din spatele lor. Înțelegi asta de-abia la vârsta când încep să te doară genunchii sau spatele, când te lasă privirea sau auzul, când începe să te doară stomacul. Înțelegi asta de-abia după ce ai abuzat de ele cu nonșalanță. Pentru că viața mai conține o ironie extrem de fină: pe măsură ce trece timpul îți schimbi sănătatea și energia pe, cu ceva noroc, un dram de înțelepciune și experiență, cu care să compensezi lucrurile care acum scârțâie dureros. Iar când ești tânăr, este aproape imposibil să iei în serios pe cineva care îți împărtășește lecțiile pe care le-a învățat în privința asta, care te sfătuiește să fii grijuliu cu simfonia ta pentru că vei avea nevoie de ea pentru o cursă lungă.

Închei cu o bucată de trivia. În esență, în procesul de diviziune celulară la formarea unui organism urmează două tipuri de modificări spațiale: protruzie, când celulele ies în afară, formând o excrescență, un membru, sau invaginare (știu, e un cuvânt cu rezonanță amuzantă), în care se creează un intrând, începutul orificiu. În procesul de dezvoltare a embrionului uman, primul astfel de fenomen care afectează sfera de celule create este o învaginare. Primul lucru se formează un intrând, înaintea creeri membrelor și extremităților. Și care este corespondentul acelui intrând în fizionomia finală a organismului? Care este acel prim diferențiator? Let’s just say that we are all first and foremost assholes :))

Posted on

Nu există nimic mai urât decât un adult necrescut

Trăim într-o lume extrem de narcisistă. Văd în jurul meu o droaie de exemple. În relațiile comerciale, orice greșeală minoră este tratată ca o crimă de lèse–majesté. Răspundem automat cu ironie, cu critici virulente, cu review-uri negative și cu cât de mult vitriol suntem capabili, de parcă omul care stă în fața noastră nu este un individ cu dreptul la demnitate, ci un fel de sclav sau robot pus acolo să ne umfle nouă orgoliul. Ne-am învățat că totul ni se cuvine. Acum, fără nicio secundă de răbdare. Indiferent de consecințe.

Este un simptom sistemic al unei deformări morale a societății care se manifestă în orice aspect. Am învățat că toate lucrurile sunt înlocuibile. Aproape nimic nu merită reparat, doar aruncat și înlocuit. Nu mai e cool, nu mai e nou. Statutul tău social se definește prin cât de scump este telefonul tău, cât de nemțească sau japoneză este mașina ta, cât de colorate sunt pozele de pe Instagram din vacanțele tale ultra exotice și cât de fancy este cafeaua pe care o savurezi discutând mondenități cu o țigară în mână.

Căscăm gura, colectiv, la influenceri care ne prezintă prin medii virtuale cât de minunată este viața lor și ce trebuie să facem pentru a fi la fel de strălucitori ca ei. Ce trebuie să consumi, cu ce trebuie să te îmbraci, unde trebuie să mănânci, în compania cui trebuie să fii văzut pentru a conta.

Fugărim colectiv conceptul de ”fericire”, de parcă ăsta este scopul vieții. Iar fiecare secundă de nefericire este interpretată ca o mare ratare a sensului vieții, o motivare și mai puternică pentru a abuza și mai mult de viață. Dacă nu zâmbești mereu, tâmp, cu dantura proaspăt creată artificial, este un semn că n-ai reușit în viață. Totul trebuie să fie simplu. Totul are o explicație imediată, o soluție scoasă din cărți motivaționale.

IAR ȚIE ȚI SE CUVINE SĂ FII FERICIT. Tu trebuie să fii numărul unu, să ai cele mai multe like-uri și cei mai mulți followeri. Tu trebuie să te trezești în fiecare dimineață fericit. Dacă te uiți în jurul tău și ți se pare că totul se duce fracului, probabil asta este explicația.

Iar pentru asta ești dispus să sacrifici totul. Bani, timp, sănătate, familie. Nici unul din lucrurile astea nu este mai presus de fericirea ta. Sunt doar o unealtă prin care să îți atingi fericirea.

Asta pentru că ai uitat cum ai ajuns aici. Ai uitat de oamenii care s-au sacrificat muncind pe brânci pentru confortul tău. Ai uitat de părinții, bunicii și străbunicii tăi. Ai uitat de munca lor, de mâinile bătătorite, de cum se trezeau devreme și plecau cu noaptea în cap pentru un colț de pâine. Ai uitat de onoarea cu care munceau pentru a își câștiga existența, ai uitat de satisfacția pe care le-o aducea statutul pe care îl aduce acest lucru. Uiți faptul că ești rezultatul unor strămoși care s-au zbătut zi de zi pentru supraviețuire.

Fericirea pe care o urmărești este o himeră. Cu cât de străduiești mai mult să o atingi, cu atât se va îndepărta mai mult. Te scufunzi într-o spirală a narcisismului și a disperării și nu înțelegi de ce.

Pentru că scopul vieții nu este să fii fericit. Scopul vieții este să clădești ceva frumos și util. Iar asta cere trudă și migală. Cere efort susținut zi de zi. Cere dedicare și grijă. Este nevoie de răbdare infinită. Cere hotărârea de a lua în spate, voluntar, o greutate pe care nu crezi că o poți duce și de a te târî de colo colo, pas cu pas, mergând în fiecare zi mai departe decât credeai că poți să o faci. Asta îți dă un sens adevărat vieții, te întărește și te face un adult. Fără asta ești doar un adult necrescut, un copil în haine mult prea mari pentru starea lui mentală. Ești doar un ghem de toane și frustrări, care calcă totul în picioare în crize de isterie.

Vine un moment când trebuie să te ridici în picioare, să îți îndrepți spinarea, să renunți la copilărie, să îți sufleci mâinile și să îți accepți povara. Viața nu a fost și nu va fi niciodată simplă sau ușoară. Dacă este așa este lipsită de sens. Dacă nu suferi voluntar pentru ceea ce trebuie, faci ceva greșit. Exiști degeaba.

E greu să realizezi lucrul ăsta, viața are grijă să îți distragă atenția mereu cu chestii strălucitoare și doze de fericire convenabil împachetate în ambalaje ușor consumabile, cu promisiuni de mai bine contra unor soluții penibil de simpliste.

Îți dai seama de asta însă când, la miez de noapte, porți discuții existențiale, încercând să alini suferința unui copil care la o vârstă fragedă se clatină pe marginea prăpastiei depresiei, împins acolo de egoismul adulților din jurul lui care au fost mai mult decât bucuroși să sacrifice stabilitatea lui emoțională de dragului unei fericiri imaginare. Îți dai seama de asta când te uiți în oglindă și îți dai seama că nu a stat în puterea ta de a împiedica producerea unui rău inimaginabil, creat de un adult necrescut și neasumat. Dar îți dai seama că hotărârea ta de a te lupta cu acest monstru care consumă sufletul copilului tău, oricât de greu ar fi, până la ultima ta resursă de energie mentală, este singurul lucru care dă cu adevărat sens vieții tale.

Să fii adult înseamnă să duci totul în spate. Nu pentru că este ușor, ci pentru că este greu. Pentru că tu ești cel care, prin voință și îndârjire, poate și trebuie să ducă lucrurile înainte. Pentru că tu poți și trebuie să contribui pozitiv la viața celor din jurul tău. Cu efort, cu trudă, cu sânge dacă trebuie. Nimic din ceea ce este ușor nu merită și nu are valoare. Iar asta nu ai cum să o înțelegi decât când, cu greutățile în spate, cu mușchii arzând de efort, vei simți satisfacția pe care ți-o dă realizarea că tu ești forța care construiește.

Ai de ales cum vrei să fie viața ta. Ușoară sau grea? Lipsită de sens sau încărcată de responsabilități?

Ești un copil sau un adult?

Posted on

”Homo Sapiens” sau doar ”Homo”?

De foarte multă vreme sunt pasionat de știință. Este o curiozitate nativă de a descoperi cum funcționează lucrurile. Colateral, însă, am studiat și modul de a ajunge la adevăr. Și asta m-a dus, surprinzător, la întrebarea dacă Homo Sapiens, în marea masă, este o specie inteligentă sau nu.

Răspunsul simplu și arogant ar fi ”Sigur că este! Uită-te în jurul tău la ce am construit și ce am realizat”. Ceea ce sună bine, dar nu este neapărat adevărat. Genele fiecărui animal și condițiile de mediu, traduse în modalitatea de exprimare a genelor, crează individul. Mai greu de văzut însă este influența pe care aceste gene, sub forma individului, îl au asupra mediului. Cineva foarte deștept a denumit odată asta drept ”Fenotipul extins”. Dar oamenii nu sunt singurul animal care își transformă mediul. Furnicile fac asta în mod regulat. Castorii produc schimbări spectaculoase în mediul lor. O modificare minoră într-un ecosistem poate aduce modificări majore. Îmi aduc aminte de o situație în care reintroducerea lupilor într-un ecosistem de unde fuseseră vânați până la extincție a produs schimbări atât de mari încât s-a schimbat cu totul cursul unui râu. Deci nu, nu avem monopolul asupra schimbării mediului și nici asupra clădirii de structuri.

Observ de multă vreme interacțiunile umane, modul în care se discută problemele, modul în care se ajunge la convingeri, modul în care marea masă umană caută răspunsuri la probleme reale sau imaginare. Și, în general, modalitatea de funcționare a rasei umane aduce mai mult a instinct extrem de complex, nu a abordare inteligentă, în principal din cauza unor comportamente sistematice în ceea ce privește luarea deciziilor. Și până apuci să te apleci după o piatră, nu, nu am pretenția că sunt cu ceva diferit din punctul ăsta de vedere. Dar îmi pun întrebări privind tradițiile sociale, evoluția politică a societății și modul cum se dezbat probleme de o importanță covârșitoare. Poate cel mai descurajant dintre toate este modul cum realități ale vieții sunt negate cu vehemență de unii oameni care dovedesc o capacitate incredibilă de a nu asimila fapte cât se poate de reale.

Soluția acestei probleme se reduce la un sistem riguros de gândire. Creierul uman needucat în problemele logicii este supus unor erori sistematice față de care, culmea, este aproape perfect orb. Iar corectarea acestor erori trebuie să înceapă de la cunoașterea lor.

Erori cognitive (cognitive biases)

Pare greu de crezut că ochii sau simțurile tale te pot păcăli, dar este cât se poate de adevărat. Dovadă stau zecile de iluzii optice pe care, chiar dacă le cunoști, pur și simplu nu le poți anula voluntar. Complexul senzorial cerebral le percepe greșit de fiecare dată. Unele din ele pot fi dovedite ușor, cu rigla sau cu alte aparate de măsură, dar asta nu are niciun efect asupra percepției tale. Interesant este, însă, că acest gen de erori afectează toate aspectele percepției umane.

Erorile cognitive pot afecta modul de a lua decizii, modul în care ne formăm convingerile, comportamentul, interacțiunile sociale și memoria. Lista acestora este enormă. Îți recomand cu căldură să o parcurgi pe îndelete aici – List of cognitive biases.

Oamenii observă selectiv și subiectiv, iar memoria este, în mod surprinzător, extrem de fragilă și de lipsită de rigurozitate. Poți să îți aduci aminte cu perfectă convingere despre lucruri care nu s-au întâmplat sau s-au întâmplat cu totul diferit. Studii de specialitate au dovedit de nenumărate ori că martorii oculari sunt cea mai de neîncredere dovadă, comparat cu înregistrările video sau alte dovezi fizice (amprente, ADN, fibre etc.). Se ridică atunci problema logică a corectitudinii concluziilor trase din observați greșite sau puternic subiective.

Sunt câteva exemple absolut clasice de erori cognitive.

Eroarea de confirmare

Când analizăm o problemă, avem tendința de a favoriza dovezile care confirmă ipoteza noastră sau, în cazul unor convingeri profunde, avem tendința de a observa toate elementele care o confirmă. Cele care o contrazic fie sunt ignorate, fie nu se înregistrează. Un caz tipic este cel al antivacciniștilor care preferă să creadă o mână de studii contrafăcute în detrimentul munților de dovezi care dovedesc că nu există nicio corelație între vaccinuri și autism, de exemplu. Un alt exemplu este al posesorilor auto (ca mine), care după ce fac o alegere o percep ulterior ca cea mai bună posibilă, plecând de la toate elementele pozitive pe care le constată, uitând micile probleme inerente de exploatare.

Antropomorfismul

Nu odată oamenii au tendința de a atribui altor ființe și chiar altor obiecte caracteristici și emoții umane. Unul din cele mai evidente exemple este modul în care sunt percepute animalele de companie. Deși caracteristici precum instinctul social sunt destul de răspândite în lumea animală, posesorii de pisici și câini au tendința de a le atribui acestora sentimente complexe și uneori intenții extrem de elaborate. Intenții sunt atribuite uneori și vremii, care fie este malefică și strică planurile cuiva, fie este binevoitoare și contribuie la pozitiv la ziua cuiva.

Efectul de halou

Cel mai adesea, avem tendința de a transforma câteva caracteristici în ceva definitoriu. De exemplu, contemplând o persoană atrăgătoare din punct de vedere fizic, alunecăm mental spre convingerea că acestea sunt și bune din punct de vedere moral sau bine intenționate, sau, similar, de a extinde o trăsătură negativă a cuiva la întregul lui caracter.

Efectul retrospectiv

Odată trecuți printr-o situație, atunci când privim înapoi suntem uneori ferm convinși că rezultatul era absolut previzibil. Ba chiar ne simțim justificați în a spune ”eram sigur că așa o să fie”. Cu toate acestea, dacă am fi făcut un pariu cu noi înșine înaintea evenimentului, nu am fi avut nicio idee despre cu s-ar fi desfășurat lucrurile.

Efectul pozitivității

Pe măsură ce amintirile se sedimentează, avem tendința (involuntară) de a favoriza amintirile plăcute. Este un fel de mecanism de auto apărare a creierului. Un loc de muncă oribil, de exemplu, poate rămâne în memorie prin prisma colegilor superbi cu care ai interacționat. Ani de zile după aceea, stresul care te-a determinat să pleci este uitat, rămânând în locul lui doar amintirea caldă a oamenilor cu care ai interacționat. Efectul se traduce cel mai bine prin expresia clasică ”vremurile bune”.

 

Erori logice (logical fallacies)

Mult mai greu de observat și mult mai greu de perceput, erorile logice sistematice se suprapun peste erorile de observare, multiplicând posibilitatea concluziilor greșite. Și mai delicat este că este mult mai ușor să le percepi în gândirea celorlalți, dar mai greu în a ta. Iar când încerci să îi explici cuiva o astfel de eroare comisă, vei avea de-a face cu un răspuns deseori vehement de apărare.

Ca și în cazul erorilor cognitive, lista este foarte lungă – List of logical fallacies. Îți recomand să o parcurgi și pe aceasta cu răbdare.

Sunt câteva exemple importante care sunt emblematice.

Apelul la autoritate

Pus în fața unei probleme pe care nu o cunoști prea bine și pentru care nu ai informațiile necesare, te uiți către o figură de autoritate pentru a îți influența alegerea soluției. Figura de autoritate poate fi un doctor, un academician, dar poate fi la fel de bine o figură politică sau un artist. Problema este că, în felul acesta, se ajunge la diete recomandate de actrițe celebre, sau la opinii anti vaccin din partea unor vedete TV care nu au în fapt nicio calificare pentru a emite o opinie validă pe acest subiect.

Alb sau negru

În cazul unei decizii, ai tendința de a lua în considerare doar două concluzii. Ca de exemplu în problema zahărului, care nu poate fi decât bun sau rău. Ne scapă cu totul nuanțele, ca de exemplu importanța cantității, situațiile în care este necesar etc.

Experiența personală

O dovadă din viața personală cântărește mult mai greu decât multe informații contradictorii. Un exemplu excelent este argumentul folosit de fumători despre bătrânul care a murit de bătrânețe deși fuma un pachet de țigări pe zi, în ciuda secțiilor de oncologie pline de fumători în diverse stadii ale cancerului. Concluzia fiind că riscurile fumatului sunt, evident, o exagerare răutăcioasă.

Ad hominem

Unul din cele mai ”simpatice” este atacul la persoană atunci când ești confruntat cu o critică. În loc să se adreseze problema ridicată, validitatea sau corectitudinea acesteia, răspunsul este un atac la caracterul persoanei care a făcut observația inițială. Un exemplu tipic sunt ouăle domnului Năstase.

Apelul la emoție

Pentru a întări un argument se recurge la emoții pentru a influența decizia, fie că vorbim de emoții negative (frică, furie, ură) sau pozitive (mândrie, iubire, speranță). Cei mai abili oratori folosesc această tehnică în mod sistematic. Dar, realist vorbind, emoția asociată unei soluții nu are nimic de-a face cu corectitudinea ei. Este mai degrabă o unealtă de manipulare.

Omul de paie

Confruntați cu o opinie incomodă, recurgem la distorsionarea afirmației inițiale pentru a o arunca în ridicol sau pur și simplu a o discredita. Este o practică extrem de comună în politică.

 

Deci observăm greșit și judecăm greșit?

Da, de cele mai multe ori o facem. Luăm de bune afirmații sau observații greșite, le judecăm greșit și ajungem la concluzii evident false. Ca, de exemplu, la tratamente cu ceaiuri pentru cancer, la ”medicamente” homeopatice, la superstiții, zodiace și în general la un haos al convingerilor fără o bază reală a afirmațiilor în favoarea lor. Privită rațional și detașat, umanitatea seamănă cu un copac aflat în bătaia vântului. Frunzele se orientează într-o direcție sau alta în funcție de curenții de aer. Opiniile se schimbă dintr-o parte în alta și înapoi.

Și acum problema cu adevărat importantă: ce poți face pentru a le evita? Răspunsul este un sistem de gândire riguros, pe care să îl aplici sistematic. O bună cunoaștere a erorilor de observare și a erorilor logice, după care o permanentă evaluare a informațiilor pe care le primim.

Cineva îți spune un fapt ”X”. Sună adevărat? Cadrează cu realitatea? Există motive bune să cred ce am auzit? Există argumente externe care să susțină afirmația? Poate fi dovedită și demonstrată repetabil? Este nevoie de condiții speciale care să valideze afirmația? Îmi doresc cumva să cred ceea ce aud din motive subiective și ignor argumente raționale?

Scepticismul sistematic, dublat de dovezi concrete, repetabile, bazat pe un sistem robust și rațional de gândire și de evaluare a informațiilor este singura metodă de a valida afirmațiile cu care ai de-a face. Este cât se poate de simplu, nu?

De fapt, nu. Și aici revin la întrebarea din titlul articolului. Am urmărit o serie foarte lungă de dezbateri pe probleme cât se poate de importante, de la vaccinuri și imaginarul risc al acestora asupra sănătății copiilor, până la probleme precum încălzirea globală. Am urmărit oameni cât se poate de bine pregătiți, cu informații minuțios culese, verificate independent de alte zeci de oameni, încercând să comunice FAPTE către alți oameni. Și, în ciuda intuiției și bunului simț, am văzut imunitatea marii mase a omenirii la astfel de informații. Dacă îți trebuie o singură dovadă, uită-te la modul în care electoratul PSD a reacționat înainte și după alegeri la toate informațiile primite despre jafurile patronate de partid, despre problemele legale ale candidaților și la toată conspirația pe care au înghițit-o fără nicio ezitare în timpul mitingurilor din februarie 2017.

Mă întreb, în egală măsură, asupra argumentelor pe care cealaltă tabără ar fi capabilă să discute și să le priceapă calm și rațional. Presupunând, evident, că nu ar fi vorba de o propagandă evident absurdă. Personal am petrecut multe ore, luptându-mă cu instinctul de greață, ascultând propaganda anti justiție, identificând fracturile logice din discursurile care curgeau acolo. Am ascultat și mai mult argumentele pro justiție, identificând toate congruențele acestora cu logica, morala și bunul simț. Alegerea poziționării a fost rațională.

Lucrul care mă întristează cel mai mult este că, universal, experții în comunicare sunt de acord cu un lucru: comunicarea de impact are ca unic factor comun apelul la emoții. Nu la argumente. O prezentare plină de cifre, statistici și analize sociologice nu mișcă pe nimeni. O prezentare plină de apeluri la eroism, curaj, o luptă împotriva sorții sau inamicului comun vor electriza mulțimea infinit mai mult. Iar asta mă întristează peste măsură. Faptele, realitățile, adevărul sunt secundare…

Cred că suntem încă, întreaga rasă umană, tributari unei gândiri instinctuale. Ironic, majoritatea defectelor de logică și de observare provin direct de la strămoșul comun pe care îl împărțim cu primatele, și ele la fel de afectate de acestea. Puțini dintre noi sunt capabili de gândire cu adevărat rațională, și doar pe perioade scurte de timp, pentru că necesită un efort masiv și susținut. Foarte puțini, în situații excepționale, sunt capabili de gândire cu adevărat rațională perioade ceva mai lungi. Acestor puțini oameni le datorăm progresul social și tehnologic, medicina, succesul uimitor al rasei umane împotriva prădătorilor și paraziților, împotriva bolilor și a mediului, accesul la informație și cunoaștere, înțelegerea universului și a lumii cuantice și, nu în ultimul rând, progresul moral al societății umane, minimizarea la nivel global a suferinței umane și a conflictelor.

Poate într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, pe baza unei presiuni sociale de adoptare a moralei, logicii și rațiunii ca sisteme primare de valori, vom putea progresa către următorul pas în călătoria evolutivă. Poate mai devreme decât mai târziu. Până la urmă, chiar și optimismul este, în multe cazuri, o eroare de evaluare exagerat pozitivă a probabilităților favorabile de către creierul uman…

Posted on

Povești despre securitate

 

Săptămâna asta am avut de-a face cu Krak-en. Niște experți în securitate au descoperit că cel mai sigur protocol de comunicare public pentru WiFi poate fi compromis relativ ușor. Exploit-ul afectează cam toate dispozitivele existente. Inevitabil, s-a ajuns la tot soiul de discuții despre platforme și nivelul de securitate al fiecăreia, ceea ce dovedește un nivel cel puțin infantil de înțelegere a conceptului de securitate din partea majorității “analiștilor”.

 

Nu există și nu poate exista niciun sistem 100% sigur

Este o realitate crudă a vieții. Într-o lume interconectată, conceptul de siguranță garantată este o iluzie de aceeași talie cu unicornii și spiridușii. Fiecare punct de acces în sine este, pentru cineva suficient de inteligent, un potențial punct de intruziune. Cele mai facile sunt cele wireless, dar nici cele fizice nu sunt sigure. Traficul prin fir de cupru sau chiar prin fibră optică poate fi oricând interceptat. Este doar o problemă de hotărâre și ingeniozitate.

Dincolo de asta, omniprezența electronicelor face ca tu să fii înconjurat de milioane de linii de cod. Care, fie sunt open source, fie sunt proprietare. Nici unele, nici altele nu pot fi 100% sigure. Vasta majoritate nu vor fi updatate niciodată. Cine crede că software-ul proprietar este mai sigur, se îmbată cu limonadă rece. N-o să menționez decât un lucru aici: modarea consolelor. Fără niciun acces la codul sursă, toate consolele din lumea asta au fost reverse engineered, despachetate și modificate. La fel și telefoanele, și mașinile și orice altceva ce rulează o bucățică de cod.

Una din cele mai mari greșeli pe care le face utilizatorul tipic este să presupună că dacă nu a auzit de vulnerabilități, acestea nu există. Din nou este vorba de o lipsă cruntă de educație digitală. Cele mai de succes atacuri sunt cele care nu sunt detectate niciodată. În orice moment, în lume circulă o mulțime de atacuri cibernetice absolut invizibile. Malware latent care stă, ascultă și așteaptă un moment oportun pentru activare. Nu face nimic evident, nu produce niciun fel de pagubă iar uneori, după ce și-a îndeplinit sarcina, se curăță singur din sistemul afectat fără să lase niciun fel de urme.

Orice sistem din lume poate avea (și cel mai probabil are) mai multe vulnerabilități de tip zero day. Vulnerabilități descoperite (sau descoperibile) dar ne comunicate public, tranzacționate în secret pentru sume amețitoare, care permit compromiterea totală a respectivului sistem. Cine își închipuie că serverul, telefonul, mașina, brățara sau telefonul lui smart nu pot fi compromise, trăiește într-o utopie adorabilă, dar utopie none the less. Iar Internet-of-Things nu face decât să amplifice exponențial punctele de vulnerabilitate și căile de penetrare a oricărui sistem. Mai jos un exemplu deja clasic.

 

 

Ce face un ca un sistem să fie vulnerabil?

Îmi aduc aminte cu drag de vremurile bune când Apple făcea mișto-urile alea ieftine cu ”I’m a Mac / I’m a PC” și se bătea cu cărămida în piept că pe Mac nu există viruși. Pentru oricine avea un minim de neuroni funcționali, asta denota o tâmpenie monumentală, din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru că, repet, nu există și nu poate exista un sistem invulnerabil. Ce lipsea la momentul acela era interesul atacatorilor de a viza o platformă care reprezenta practic epsilon cotă de piață în lumea computerelor personale. Îmi aduc aminte de o păsărică scăpată de Apple la o conferință de presă acum mulți ani: ”Avem un install base de 20 de milioane de nu știu ce versiune de OS X”. În traducere liberă, cam atâtea Mac-uri moderne existau în piață. Alea mai vechi erau tăiate de mult de pe lista de suport tehnic și software upgrade path, deci al naibii de sigure, bănuiesc. În al doilea rând, Apple recunoștea prin vocea purtătorului de cuvânt că, cel puțin atunci, sunt un nimeni pe piața calculatoarelor personale. Genială mișcare!

Ce face ca o platformă să devină ținta atacatorilor este popularitatea ei. Câți utilizatori monetizabili sunt acolo, ce profil au, și cum pot fi exploatați. Cu cât mai mulți și mai valoroși, cu atât mai atacată este platforma. Ca să rezumăm discuția, despre câte vulnerabilități Windows Phone ai auzit până acum?

Și acum să facem o comparație între două platforme concurente și pline de fanatici, Android și iOS. Android are de departe cel mai mare install base din lume, fiind vândut în piață de o mulțime de vendori, pe o mulțime de dispozitive, într-o foarte mare varietate de gamă de preț și cu o foarte mare fragmentare pe variante de software. iOS are un install base mai mic, dar adresează o clasă de utilizatori mai vanitoși, mai predispuși să cheltuie mai mult pe telefon. Iar dacă te uiți la cifrele cu care se laudă Apple, un utilizator de iOS cheltuie mai mult nu numai pe telefon, ci și pe aplicații, consumă mai multe date și face mult mai multe cumpărături de pe device.

Installed base of smartphones by operating system from 2015 to 2017 (in million units), luat de aici

Întrebarea esențială acum este: tu, hacker fiind, care platformă ai considera că este mai profitabil de vizat? Ții minte episodul ăla cu FBI care cerea Apple să decripteze un telefon al unui terorist? Da, atunci când Apple a spus că nu se poate și nu vrea din considerente morale. Și cum s-a terminat, până la urmă? Crezi că e singurul caz și că nu se poate și mai rău de atât?

Și încă un lucru foarte important. Vulnerabilitățile pot sta nu în software, ci în firmware, care în marea parte a device-urilor nu este accesibil pentru a putea fi updatat vreodată. Există module de software ale unui telefon sau unui laptop, care gestionează diverse perifierice, ce sunt absolut invizibile sistemului de operare, dar totuși perfect capabile de a fi exploatate.

Bine, și care este concluzia?

Concluzia tristă este că securitatea digitală este o iluzie. A fost mereu și va rămâne mereu așa. Vulnerabilitățile și atacurile sunt și vor fi omniprezente, și de foarte multe nu vei auzi niciodată. Cele mai populare platforme vor fi întotdeauna cele mai vizate. Ambele companii lucrează cât de bine pot pentru a adresa toate vulnerabilitățile cunoscute, dar niciuna nu va reuși vreodată să ofere un produs garantat sigur. Cea mai bună modalitate de a te proteja de vulnerabilități este fie să nu prezinți un interes major pentru cei care ar putea să te ia în vizor, fie ca pur și simplu să nu ai nicio prezență în lumea digitală, ceea ce este absolut aberant. Și sigur, să folosești mereu cea mai recentă versiune de software. În afară de asta, diferența dintre platforme în lumea reală este foarte greu de estimat. Este ca și cum te uiți la un ocean și încerci să ghicești câți pești și de ce fel sunt sub luciul apei. Pur și simplu nu poți cunoaște aceste aspecte.

Și de asta discuțiile despre ”care este cea mai sigură platformă” sunt în mare parte fără sens în lumea reală. Iar să te bați cu cărămida în piept că platforma ta favorită este cea mai sigură este doar o dovadă de lipsă de realism și judecată lucidă.

Posted on

Life after death

Doc was old. So they took him into the desert and shot him, then left him there for dead.

Much later, some friends found him. They rescued him and patched his wounds. For 16 years, people from allover volunteered to help him up again. And now he’s back to life.

Posted on

The Seagull

 

A storm was brewing on the horizon. Heavy, dark musty clouds collided ferociously, sparking shards of blinding fury. The sound of anger resonated through the air. A delicate sound of thunder.

Angry waves crashed into the rocky shore, throwing foam all over. Blades of grass were thrashing wildly in the wind. Grains of sand rode the gusts, mingling desperately mid air, looking for a way out.

Up on the hills, he watched the show, unblinkingly. The wind went around him, grazing his senses. Meaningless specks of matter brought far away smells to his nostrils. He smelled the world around him. The trees, the flowers, the animals, the chars from long gone fires.

The wind hit against him hard and furious. He raised his gaze to the scorching clouds above. The silver streaks burned deep lines into his retinas. He faced them fearlessly, defiantly. I do not fear you.

The sea was boiling furiously, grudgingly, angry, slushing around mindlessly, like a blind raging wounded monster. There was no logic, no reason, no purpose.

“It’s time”, he thought. Slowly he unfolded his wings. The wind caught the tips of his feathers, clutching furiously at him, tugging at his bones. He let himself rise to his feet. The wind almost whisked him away. Almost but not quite.

He closed his eyes and arched his wings, catching the wind, lifting sharply from the cliffs.

“No”, he thought, “You got this all wrong. I do not fear you. You do not own me. I own you.”