Am văzut cu surprindere o poză într-o revistă. După care am căutat din curiozitate originalul. Nu de alta, dar imi sunt familiare produsele.
Măcar dacă se explica de ce un laptop are picior. Urât, foarte urât…

Rants & ravings
Axiomă: Când plouă în București se fac bălți. Ergo, dacă vezi un loc de parcare bun când plouă, sunt șanse mari să fie într-o baltă. Dar presupunem că parchezi, sari iepurește și îți vezi de treabă.
Ce faci însă când te întorci la mașină și balta este de ne-sărit înapoi spre mașină? Iată un ghid practic de rezolvare a problemei:
Vă dorim călătorie fleșcăită. Pardon, plăcută.
Olympus OM1, a doua mea cameră foto. Dar prima mea iubire în domeniu 🙂
O cameră foto subțire, elegantă, dar extrem de performantă.
Iată o afirmație extrem de interesantă. Mai că ai fi tentat să crezi că undeva în lume, pe fundul unei gropi abisale s-a găsit un pește care umblă după el cu reactorul nuclear atașat, asemeni unui licurici care folosește reacțiile chimice pentru a lumina.
Este deja un fapt recunoscut că toate elementele chimice existente își au originea în furnalele cosmice numite stele. Cum spuneau Asimov sau Moby, suntem cu toții pulbere de stele. Există însă un alt fenomen poate și mai interesant, dar mult mai puțin cunoscut, sau mai degrabă conștientizat.
Furnalele cosmice produc constant volume enorme de energie. Energie care ne încălzește și ne oferă climatul în care trăim cu toții, de la plante la mamifere și până la cel mai simplu organism unicelular. Dar de unde vine energia care alimentează toate ființele din lume? Să facem un simplu inventar.
Resurse enorme de energie, în valuri violente uneori, curg în jos sos pe suprafața planetei,sub formă de lumină și radiații cosmice. Plantele, unele din primele ființele apărute pe lume, au avut geniala idee de a ”încetini” lumina, de folosi energia ei pentru a se hrăni, consumând dioxidul de carbon ce se găsea din belșug în atmosferă. Ca un ciudat efect secundar, au eliberat în atmosferă, de-a lungul milioanelor de ani, un gaz toxic – oxigenul – ce urma să schimbe, mult mai târziu, toate regulile jocului.
Dar respectând regulile selecției naturale, unele din plantele primitive au avut ”ideea” de a își stoca resursele în surplus pentru momente de restriște. Le-a oferit un avantaj evident față de cele care nu făceau asta. Au făcut acest lucru sub forma de depozite de zaharuri și alte substanțe similare, pline de energie ușor de eliberat la nevoie. Practic, nu făceau decât să stocheze energia solară în forme chimice. Lucrul ăsta nu putea rămâne neobservat de vietăți care, din motive de comoditate sau imposibilitate de a face același lucru, au preferat să apeleze la rezervele plantelor. Așa au apărut animalele, care pentru o vreme s-au specializat în colectarea eficientă a resurselor disponibile ale plantelor. Unele animale însă au preferat să nu își ia resursele din plante, ci din alte animale, resursă devenită deja abundentă. Deci resursele de energie furate de la plante, ajungeau prin intermediul unor animale, să alimenteze un al doilea rând de animale – carnivorele. Care la rândul lor, erau consumate de alte animale și în cele din urmă, în ultimele faze, de bacteriile ce descompun ultimele resturi biologice.
Privind acest întreg lanț de dependențe, îți dai seama că toate ființele din lume (cu foarte puține excepții desprinse din trunchiul evolutiv și specializate pentru a trăii prin procese anaerobe, prin folosirea unor surse de energie chimică) sunt alimentate, direct sau indirect, de la energia produsă de soare. Suntem cu toții, plante și animale, recipiente în care se varsă succesiv energia provenită de la soare – marele reactor nuclear care alimentează toate vietățile de pe pământ. Suntem cu toții creaturi alimentate de energia nucleară a soarelui, stocată, procesată, transformată și reprocesată succesiv.
Poate că vechii egipteni aveau dreptate în a venera Soarele, adevăratul motor al vieții de pe Pământ.
Povestea expusă mai sus este o simplificare extremă a unei istorii de miliarde de ani. Pentru o explicație mult mai completă și mai competentă, îți recomandă să citești o carte excepțională – The Greatest Show on Earth: The Evidence for Evolution
Pe lumea asta există multe cărți – beletristică, SF, știință. Unele sunt simple cărămizi de hârtie fără nici o valoare, altele ascund munca și inspirația unora din cele mai strălucite minți.
Una dintre ultimele este The Selfish Gene, o carte genială scrisă de un tânăr om de știință care, prin claritatea uimitoare a gândirii cu care este dotat natural, a reușit să vadă și să explice secretele prin care selecția naturală funcționează la nivelul genelor. Prin logică, deducție și observație, Richard Dawkins a reușit să își explice, lui și nouă, felul în care genele ne modelează comportamentul în moduri ce sfidează aparent logica. Răspunsul din partea comunității științifice a fost pe măsura cărții, aceasta devenind un punct de referință pentru biologi.
Un cititor al cărții lui Dawkins, The Selfish Gene, a trimis autorului o scrisoare cel puțin ciudată. Cu toate că aprecia cartea citită și conceptele revoluționare pe care le introducea, mărturisea sincer că lectura l-a aruncat într-o depresie de lungă durată. Pentru că, odată citită, a văzut pentru prima dată lumea din jurul lui cu alți ochi, a înțeles ce și de ce se întâmplă. Lucru care i-a spulberat conceptele morale clasice, împiedicând coagularea unei viziuni ”dulcegi” asupra lumii. Și în concluzie, și-ar fi dorit sincer să dez-citească această carte și să plutească în continuare într-o amorțeală comodă.
Ce nu a priceput cititorul acestei cărți este că înțelegerea mecanismelor selecției naturale la nivelul ei fundamental îți permite să înțelegi fundația ființei tale. Animalul de dedesubt, cu instinctele și nevoile lui primare dictate de milioane de ani. Iar cunoașterea acestuia din urmă îți permite să îl temperezi cum se cuvine, în cunoștință de cauză, cu armamentul corect. Din punctul meu de vedere, asta este adevărata natură a umanismului.
Astă seara am avut oroarea de a asista la transmisiunea unei coride pe sport.ro. De la chinuirea animalului, până la împungerea cu sulițe și într-un final la înfigerea săbiilor printre omoplați pentru a atinge inima taurului. Până când animalul a rămas inert și a fost scos din arenă cu un atelaj de cai.
Am asistat la asta pentru că eram ocupat să înregistrez o reclamație la CNA. La fel cum chinuirea gratuită a unui animal este ilegală în România, îmi place să cred că și documentarea evenimentului în comentarii pline de adulație ale unor comentatori dobitoci ar trebui să fie ilegală. Mă aștept ca același CNA care s-a ofuscat maxim pentru reclama ”blasfematoare” RedBull să reacționeze prompt. Copilărie, nu?
Aștept cu maxim interes să primesc un răspuns oficial la plângerea depusă online. Între timp, disprețul meu pentru ”sport”, ”presa sportivă” și ”reporterii sportivi” a ajuns la un nou nivel record.
Fără comentarii suplimentare.
Istoria jocurilor este presărată cu niște monumente de inspirație și creativitate îngropate într-o mare de producții fără suflet. Titluri de genul Sanitarium, Grim Fandango, The Longest Journey, Mafia (primul) și American McGee’s Alice au rămas adânc imprimate în memoria mea. Le re-joc cu plăcere periodic.
Mai la chestiune, American McGee’s Alice a fost un joc superb. Imaginația și limitele logicii au fost împinse dincolo de extrem, îmbrăcate într-un context afectiv extrem de puternic. Cine l-a jucat știe despre ce vorbesc. Cine nu, nu va regreta dacă-l încearcă.
Ei bine, vestea bună e că Alice se întoarce și American McGee e implicat în proiect.
Vestea proastă e că se întoarce sub bagheta lui Electronic Arts. O companie care în ochii mei (recunosc sincer nu deosebit de informați în ultima vreme) este sinonimă cu rasoleala și jocurile făcute pe bandă rulantă. Și oricum, nu cu pasiunea jocului original. Acuma, nu sunt omul care să dea cu bâta preventiv (prea des :D) așa că aștept cu interes să văd ce iese din toată povestea asta. Fie vorba între noi, eu salivez în secret. 😉
Asta e vorba pe care o scoatem cu toții la înaintare când avem de-a face cu răutatea și lipsa de compasiune a semenilor noștri, în trafic sau pe stradă.
Ei bine, se pare că nu doar noi aveam onoarea îngroșării obrazului. Ieri dimineață îmi îndeplineam îndatoririle conjugale – duceam gunoiul, recte – când am pățit un lucru neobișnuit.
Un superb reprezentant al selecției naturale, din regnul Animalia, clasa Mammalia, genul Rattus, stătea tacticos pe tomberonul deschis și consulta meniul zilei. Lucrul neobișnuit a fost că atunci când m-a văzut, nu s-a grăbit să fugă. Blazat și ușor deranjat de prezența mea inoportună s-a deplasat până pe ghenă, în spatele unei cutii. De unde continua să mă studieze cu un ochi critic și dezaprobator. Ceva de genul ”Dorele, ne mai ții mult?”. Moment în care mi-am adus aminte de episodul din Seinfeld cu ”înțelegerea” dintre oameni și porumbei. Amicul șobolan, se pare, ori lipsise de la trainingul referitor la oameni și modul corect de acțiune în prezența lor, ori era prea mahmur și n-a reținut nimic.
După surpriza inițială a întâlniri, am trecut în etapa întrebărilor filozofice, după care în cea a indignării. Care va să zică nici șobolanii nu mai sunt ce-au fost odată. După care am hotărât să fac un test de reflexe al amicului, cu un ”fâs” puternic, din toți rărunchii, pe care îl folosesc pentru a îndepărta rapid pisicile și maidanezii. Măcar la capitolul ăsta reacția a fost corectă. Cu o săritură pe un arc de cerc la o altitudine de cel puțin jumătate de metru, amicul a încercat o scurtă plasare pe orbită.
Ca recompensă pentru efortul lui, i-am lăsat o plasă plină cu bunătăți. Noi nu mâncăm prostii…