Cunoaște-ți brandul

Și nu, nu mă refer la pumn 🙂

Cel mai important lucru când lucrezi pentru un brand, este să-i cunoști valorile. Dar și mai important este să îi cunoști percepția în piață și să simți, la cel mai sincer mod cu putință, particularitățile pieței pe care operezi. Studiu de caz, reclama de mai jos ce rulează, tradusă, pe posturile TV din România.

Reclama mi se pare forțată și neconvingătoare pe multiple planuri. În primul rând Renault Megane este o mașină de clasă medie, cu o ținută de drum medie și cu o etichetă de preț cât mai mică. Adică este o variantă de buget, de compromis pentru cine nu își permite mai mult. Deci în nici un caz nu este un simbol al statutului social după care să tânjești așa cum ai face-o după un Mercedes sau un Porsche. Și în nici un caz nu este experiența automotivă după care să leșini de plăcere. Da, este comodă, da, pleacă de pe loc când o bagi în a întâia și dai drumul la ambreiaj, dar asta fac toate mașinile de pe planeta asta. Și aproape toate celelalte mașini de vânzare la ora asta o fac mai bine, cu fiabilitate mai mare etc.

Reclama în forma ei originală se adresează unui public foarte precis și foarte atipic – francezii. Criteriile după care ei își cumpără o mașină sunt cu totul diferite de cele după care îți cumpără restul europenilor mașini. Reclamele nemțești, de exemplu, nu merg în Franța, iar cele franțuzești sună fals pentru restul Europei. De asta preluarea unei reclame este greșită din principiu, a uneia franțuzești cu atât mai mult. Exemplul cel mai bun mi se par reclamele la Calgon, care mă enervează de îmi vine să sparg televizorul și să-mi arunc mașina de spălat pe geam.

Și rămân din nou cu întrebarea? Cine este clientul Renault în România și în ce fel îl atinge acest brand?

Idilă cu ING – roman foileton

Cândva în vremuri imemoriale, eram băiet tânăr și fără griji. Adică eram mai darnic cu banii și comisioanele mi se păreau mai puțin importante decât lipsa de bătăi de cap. Așa se face că în 2007, puțin înainte să se nască Dani, am semnat un contract de asigurare de viață/pensie privată cu ING, contract de care eram extrem de mândru până zilele trecute. Până am mai citit o dată ce am semnat. Și mi-am pus niște întrebări.

Care este scopul unei asigurări de viață? Păi simplu – dacă dai colțu’ să nu rămână copii pe stradă. Buuun. Dar dacă, să zicem, contractezi o boală infecțioasă și mori? Nu de alta, dar e relativ ușor. Ghinion, riscul ăsta nu e asigurat. Dar dacă ai ghinionul să mori după ce ai băut un păhărel? Îți cade un ghiveci în cap, de exemplu. Păi stai să vezi, e o clauză că dacă ai murit din cauze din astea, nixit despăgubire. Că dacă nu erai un porc bețiv, vedeai ghiveciul venind și auzeai unda de șoc provocată de aerul împins în lateral. Nu că s-ar strădui asiguratorul să nu te despăgubească cu orice scuză posibilă dacă e cazul… Bun, deci alegerea cu asigurarea de viață a fost proastă. Există variante pe piață mai complete, mai oneste și mai puțin ambigue.

Dar lasă, că am făcut o alegere bună pe partea ailaltă. Tipa care mi-a făcut polița mi-a arătat un scadențar conform căruia, dacă am fost băiat finuț și n-am murit, la sfârșitul lunii banii (vasta majoritate) se varsă în fondul de pensii private. Oau, super afacere! Și cum ING știe să-mi investească banii și are un plan foarte precaut de investiții în titluri de stat garantate, sigur banii mei se înmulțesc. Nu?

Păi nu prea, că dacă te uiți în contul de asigurări, vezi cu surprindere că valoarea de răscumpărare a pensiei tale este undeva la 57% din tot ce ai cotizat 4 ani de zile. Păi cum așa, că aveați o eficiență garantată a investițiilor, un randament anual garantat. Am văzut cu ochii mei că în 4 ani de zile banii mei se înmulțesc și trec peste marea de comisioane și taxe. Da, dar stai așa, că e criză. Așa, și? RANDAMENT GARANTAT! Da, dar comisioane, socoteli, valoarea unei unități de investiții, bla bla.

Măi stimați ING-iști, hai să vă explic o chestie. Când ați venit la mine să vă dau banii pe mână, voi, profesioniștii în ale piețelor de investiții, mi-ați zis că vă descurcați infinit mai bine ca mine. Adicătelea că în loc să țin banii la ciorap, salteluță sau cont bancar ING (că în ultima vreme nu prea e nici o diferență…) mai bine vii dau vouă să aveți grijă de ei. Faceți voi un voodoo și îi puneți să facă sex între ei. Bun. Atunci cum pasca măsii după patru ani de zile în loc să am mai mulți bani decât dacă aș fi ales variantele precedente, eu am mai puțini? Că dacă mă descurc mai bine decât voi pur și simplu punând banii deoparte, nu investindu-i, atunci înseamnă că sunt mai bun decât voi. Sau voi mai proști decât mine.

Nu de alta, dar mă puneți în situația neplăcută de a filozofa despre paradoxuri. Că dacă eu am fost prost și am semnat contract cu voi, care sunteți mai proști decât mine, înseamnă că sunt mai prost decât eu însumi. Iar gândul ăsta îmi dureri de cap…

Așa că am impresia că voi nu prea mă mai vreți de client în nici un fel. Nici la bancă, nici la asigurări. De fapt stau și mă întreb de ce mai vreți de client pe oricine și mă asasinați cu reclame jignitoare la radio și la TV în care vă bateți cu cărămida în piept cum că vorbiți pe înțelesul adulților.

Mai ales în condițiile în care mi-a șoptit o păsărică ceva despre faptul că într-un an s-ar putea să vă tirați cu totul de pe piață. Poate de asta vă doare la…

Richard Dawkins în România?

Poate că sună prea bine să fie adevărat. Poate că e o prostie și s-a găsit cineva să facă pe Facebook o pagină ca să capete niscai atenție. Sau poate chiar există șansa ca unul din cei mai renumiți biologi și unul din oamenii cu cea mai clară gândire pe care l-am… citit, să ajungă în România, unde să susțină o prelegere. Eu unul mi-aș dori foarte mult să particip la așa ceva.

Câte ceva despre Dawkins poți citi aici.

Dar unul din lucrurile pentru care îl admir cel mai mult este faptul că are curajul să fie ateu și să militeze în mod deschis pentru această cauză, cu argumente raționale și de extrem de mult bun simț, pentru cei dispuși cu adevărat să asculte. Ca în cazul prelegerilor de mai jos, susținute singur, în primul caz, sau împreună cu Sam Harris în cazul celei de-a doua.

Dacă ești doritor să îl auzi în persoană și crezi că s-ar putea întâmpla, poți să începi cu un pas foarte simplu. Și gratuit și fără belele de cap. Trebuie doar un Like pe pagina de Facebook de aici.

De ce e nevoie de ecarisaj?

În natură, volumul unei populații de animale este controlată de accesul la resursele naturale. Hrana și apa sunt cele mai importante, dar nu singurele. Asta asigură o limită maximă a populației. Când ai un număr limitat de căprioare pe care poți să le prinzi, că nu stau de proaste, supraviețuiește doar numărul de lupi care se poate hrăni cu ele. Ăsta este motivul pentru care în deșert sunt puține viețuitoare iar în junglele tropicale viața abundă. În lipsa acestei legi, o simplă colonie de bacterii ar putea ajunge, în decursul unei săptămâni, să cântărească întreaga greutate a Terrei.

În orașe, legea asta nu funcționează. Din cauză de tomberoane și din cauză de mărinimoși care hrănesc maidanezii fără să se gândească la consecințe. Așa se ajunge la populații scăpate de sub control. Problemă valabilă pentru câini, pisici, șobolani, gândaci de bucătărie, țânțari, muște, purici, căpușe etc. Cum orașele sunt lipsite de sisteme naturale de control al populațiilor parazite, numărul lor crește exponențial și este necesară intervenția omului. Serviciul de ecarisaj este unul dintre aceste sisteme. Dezinsecția este un altul. Fără ele, am ajunge să fim mâncați de vii de câini, atacați de șobolani, ciupiți până la moarte de țânțari și îngropați în mormane de libărci.

Deci ce vrem? Unde tragem linia? Când e momentul să reacționăm?

Numere de la Botoșani

O scurtă colecție de numere, nu imparțială. Încă o dată, de la Botoșani, nu de la București! Nu pot să nu extrapolez, estimativ, sumele la nivelul întregii țări.

Bani cheltuiți anul trecut pentru cazarea maidanezilor: 300.000 RON. Adică ~ 73.000 EURO.

Ce s-a obținut contra acestei sume cheltuite: 850 de oameni mușcați. Adică, în medie 85 de EURO/mușcătură. Nu se pun la socoteală cheltuielile medicale cu îngrijirea pacientului, injecțiile antirabice, pansamente, medicație, traumă psihică.

Cum s-a rezolvat problema la Botoșani: 10 RON injecția letală + 3 RON / kg incinerarea cadavrului. Estimând cu dărnicie fiecare maidanez la 10kg, rezultă 40 RON / javră. Cu coeficient de furăciune 100%, 80 RON de javră. Rezultă că, în linii mari, 300.000 RON ar fi însemnat eutanasierea a 7.500 de câini (3.750 câini cu coeficientul de furăciune 100%).

Stimați legiuitori și primari din România. Rezultă, clar și logic, că o acțiune fermă de control a populației canine sălbatice poate da roade evidente din primul an. Din anul următor bugetele voastre locale vor fi degrevate de cheltuieli inutile, eliberând astfel fonduri prețioase pentru activități pe care puteți fura cu eficiență mult mai mare.

De fapt, pe mine personal nu mă deranjează nici dacă îi furați pe toți, atâta timp cât nu mai sunt în pericol când merg pe stradă cu bicicleta sau cu copii. Numai să vă înțelegeți între voi și să-i furați în liniște, pe rând, fără să vă porcăiți și șicanați reciproc.

Întrebări retorice

Pe teme de sezon. Să începem, dară…

Ar trebui să aibă ateii liber de paște/crăciun și alte baliverne religioase?

Argumentul ”cuvioșilor”: nu! Că dacă ei nu cred, pot să muncească.

Argumentul ateilor: dacă voi credincioșii, aparent marea masă (că sunteți mult mai puțini decât v-ar plăcea să credeți), vă rezervați dreptul s-o luați pe arătură periodic cu tot felul de scuze, avem și noi același drept. Mai mult, majoritatea vă trâmbițați sus și tare credința, dar ce vă interesează cel mai tare e bârfa din curtea bisericii, fripturica, șprițul și fusta vecinei care e mai predispusă la ghidușii după post. Deci, de fapt, față de noi ateii care recunoaștem sincer că nu credem în povești cu creaturi imaginare, voi vă prefaceți că le credeți ca un pretext pentru petreceri și festinuri. În traducere liberă, se numește ipocrizie.

Ca să o spunem pe aia dreaptă, ca ateu aș prefera mai mult să am libertatea de a subscrie sau nu la zilele voastre de sărbătoare. Și în caz că nu vreau să ader la paște, rusalii și crăciun (da, uite aici o sărbătoare profund religioasă), să pot să-mi fac pachet toate zilele cuvenite și să mi le iau când vreau eu. Să mă duc în concediu și să fac o sinceră incantație zeului grătar și zeiței bere, să îmi privesc copiii jucându-se și să îi sărut în creștet. Adică ce faceți voi, numai că pe față și sincer, fără scuze puerile.

Poveste cu ING

Am început să lucrez cu ING acum multi ani. Cam 5. Mi-au plăcut pentru atmosfera relaxată de genul ”lasă că rezolvăm noi cumva” și pentru modul aerisit în care puteai sa îți rezolvi problemele singur de la multimat, fără să stai la coadă la ghișeu. Mi-a plăcut modul eficient în care a decurs interacțiunea cu banca și simplitatea serviciului homebank. Nu mi-a plăcut faptul că sunt legat pentru orice operațiune mai complicată, precum eliberarea unui nou card, de office-ul în care mi-am deschis contul.

Asta până de curând, cu circul provocat de ordonanța 50 și ofertele de refinanțare. După modul în care au schimbat formula de calcul și după tacticile dâmbovițene abordate de ING pentru intimidarea clienților, lucru deloc surprinzător dacă te uiți la toate multinaționalalele ajunse în România, am hotărât să refinanțez creditul. Tot la ei, pentru că până una alta au cea mai bună ofertă. La sfârșitul lunii, orice leu economisit contează.

Bonus, dacă îți primești salariul pe card la ei, nu trebuie să mai aduci adeverințe de salariat. Asta într-o lume perfectă. În lumea imperfectă în care trăim, angajatorul se gândește să îți verse salariul, în mod excepțional, înainte de sărbători și nu după. Adică în decembrie încasezi două salarii, unul la inceputul și altul la sfârșit, iar în ianuarie nu încasezi nimic.

Logica ING, bancă flexibilă, alături de clienții ei: în ianuarie nu ai încasat salariu. Adică trebuie să vii cu adeverință de la angajator, copie după cartea de muncă etc. Da, dar am încasat două salarii în decembrie! Nu știu domne, calculatoru’ meu nu înțelege asta…

Se naște întrebarea normală de ce sunt legat de filiala la care am deschis contul. Pentru că mă ajută și îmi oferă servicii personalizate, nu? Păi stai puțin, că tocmai au dovedit ca nu mă ajută. Ori nu vor, ori sunt neputincioși. Problema lor, din perspectiva mea rezultatul contează. Și atunci, din nou, de ce să alerg până la office-ul ING unde am deschis contul? Doar ca să își încaseze ei comisionul pentru salariul și creditul pe care îl rulez prin ei? N-ar fi mai bine să îmi mut contul la filiala de la o aruncătură de mine, unde pot să mă duc lejer în șlapi, dând frâu liber cocalarului din mine? Dacă tot n-am parte de ajutor de la nici unii, măcar îmi simplific viața.

Lecția zilei, pe care o re-învăț periodic în ultima vreme: loialitatea față de un brand e o copilărie, din punctul de vedere al unui client. Nu cred că îmi ajung degetele de la ambele mâini pentru a enumera dezamăgirile din ultimii ani.

Pentru o corporație, responsabilitatea de a îți păstra imaginea curată este enormă. Și este vitală în business. Fără ea, totul se poate prăbuși rapid.