Steve Jobs a murit. Rest in peace. Un epilog al vietii lui de om, nu neaparat de creator IT, narat de Steve in persoana.
Oare când o să fie 11 septembrie al tău?
Și mai ales cum vrei să te găsească?
De ce n-am încredere în instrumentele financiare
De când mă știu, am privit instrumentele financiare cu o foarte mare neîncredere. Simpla idee de a-mi lăsa banii pe mâna altuia, care să se ocupe în stil FNI-stic de ei, mi s-a părut ridicolă. Și inițial am crezut că face parte din perspectiva mea atipică prin care privesc lumea. Dar ulterior a venit criza și mi-a dovedit că am dreptate. Iar acum așteptăm să vedem dacă vine și cea de-a doua.
Mă gândeam ieri, totuși, pe ce bazam instinctul ăsta de repulsie față de instrumentele financiare, vulgare sau elevate. Iar concluziile sunt cât se poate de simple.
Orice investiție, pe termen scurt sau lung, se bazează pe câteva premise foarte simple, una dintre ele fiind că operează pe o piață stabilă, predictibilă. Noi românii, cu inflația noastră galopantă din anii 90, știm cel mai bine. De la nivelul cotidian, de multe ori piețele financiare păreau cu siguranță stabile. Dar ce nu se vedea niciodată era faptul că piețele erau atât de interconectate, încât dezastrele dintr-o piață locală se propagă rapid pe alte piețe, fie ele și extrem de sănătoase. Sigur, oamenii care lucrează în domeniu știau asta foarte bine, dar noi ăștialalți care împingem căruciorul pe la hipermarket nu aveam nici o idee. Mergând cu raționamentul mai departe, stabilitatea unei piețe ține de factori asupra cărora nu ai nici un fel de putere de intervenție. Un Marean Vanghelie ajuns în funcție de decizie, poate lua hotărâri absolut aberante în probleme asupra cărora nu are și nu vrea să aibă nici un fel de competențe, pentru simplul fapt că are puterea să-și dea cu părerea. Iar din păcate, în vasta majoritate a țărilor civilizate din lumea asta, mai toți politicienii sunt un Marean mai mic sau mai mare, unii dintre ei fiind doar mai abili în a vorbi limba natală. Oamenii potriviți la locul potrivit sunt doar un accident inexplicabil, un joc stupid al șansei. Dar orice Marean are în spatele lui fie interese proprii, fie alte părți interesate care îl ghidează pe căile dorite de aceștia, nu pe cele raționale. Și așa se ajunge la evoluții impredictibile – schimbări de politici fiscale haotice.
O altă premisă pe care n-am înțeles-o niciodată, este aceea că cei cărora le dai banii tăi lucrează onest în interesul tău. De ce ar face-o? De dragul unui comision de 2-3% din sumele pe care le învârt? Sau mai degrabă sunt tentați să investească banii tăi în afaceri din care au personal mult mai mult de câștigat? Ca și la testele psihologice cu portofelul găsit, cine spune că în dă înapoi sau îl duce la poliție, cel mai adesea minte. Numai că acum nu e vorba de un portofel găsit, ci de unul dat voluntar. Tentația este extrem de mare. Și chiar dacă primele niveluri ierarhice, formate din salariați cu frica zilei de mâine nu vor băga mâna în borcanul cu bunătăți, pe măsură ce te duci mai sus în nenumăratele niveluri despre care nici măcar nu știi că există, tentația și abilitatea de a face asta nedetectat cresc în progresie geometrică. În vârful piramidei găsești rechini atât de pricepuți la ceea ce fac încât te pot convinge pe tine, dacă ești mai slab de înger, că te-au lăsat fără bani tocmai pentru a-ți face un bine și a te izbăvi de tentație. Amin! Iar dacă nu ești slab de înger și vrei să nu te lași călcat în picioare, intri în sistemul juridic, un monument de eficiență și corectitudine. Sistem juridic anume gândit pentru a lăsa o mulțime de portițe de scăpare cui trebuie.
Iar peste toate astea, se suprapune o realitate care pe mine, personal, mă înfioară cel mai tare. Piețele financiare din întreaga lume funcționează pe baza unor factori foarte clari: speculă și panică. Din înțelegerea mea (care poate fi greșită, recunosc) tranzacțiile la bursă nu au aproape nimic de-a face cu metode științifice sau fapte reale. Oameni lacomi investesc frenetic în afaceri și domenii despre care ei bănuiesc că vor reuși. Nenumăratele bule prin care au trecut piețele financiare dovedesc asta cu prisosință.
Argumentația ar putea continua la nesfârșit cu mici completări și elaborări. Concluzia mea însă, este destul de simplă. Privite la rece, instrumentele financiare, de la pensiile private la fondurile de investiții și mult dincolo de ele sunt, din punctul meu de vedere, incuantificabil de riscante. La orice joc de noroc îți poți face un calcul realist, matematic, al șanselor de reușită. Se poate spune așa ceva despre instrumentele financiare? Sigur, lăcomia poate schimba subtil perspectiva asupra instrumentelor financiare.
Ca un mic fapt trivia, de încheiere, am auzit aseară un lucru care m-a șocat cu adevărat. Pachetul financiar de ajutor pe care l-au primit băncile din SUA pentru a evita colapsul (pentru că, nu-i așa, băncile nu pot niciodată să iasă în pierdere) a depășit dintr-un foc tot bugetul cumulat al NASA de 50 de ani încoace.
Amintiri dragi ale copilăriei
Una din cele mai dragi amintiri ale copilăriei mele este felul migălos în care tatăl meu făcea clătite la tigaia de tablă, cu ritualul specific de ungere cu ulei înainte de fiecare clătită. O căniță mică din care turna ulei, pe care îl întindea cu grijă pe tigaie și apoi îl scurgea înapoi în căniță. Urma o clătită bine rumenită, aruncată cu eleganță acrobatică în aer și apoi din nou ritualul. Iar la final, festinul de clătite cu miere. Pe vreme aia nu exista cremă de ciocolată.
Vremurile s-au schimbat. Mixerele puternice fac prelucrarea aluatului o joacă de copil iar tigăile de teflon au transformat prăjitul clătitelor într-o formalitate. Numai că acum nu tatăl meu le aruncă în aer. Eu le întorc, spre amuzamentul fetelor mele ce anticipează cu plăcere vizibilă momentul în care le vor devora.
Iar eu mă întreb dacă, poate, astea vor fi momentele de care fetele mele își vor aminti cu drag. Momentele pe care le petrecem cu toții în bucătărie, numărând secundele până putem să atacăm farfuria mare și aburindă.
Sper să fie așa 🙂
Când ai copii mici…
Astăzi
Hai să ne gândim un pic
Citeam știrea asta. Și mă gândeam așa – da, foarte nasol să mergi pe stradă și să te curețe un tablagiu cu o boabă în frunte. Dar…
Dacă mă pun nițel în papucii tablagiului, văd problema nițel altfel. Șă zicem că ești un nea caisă. Boschetar de radar sau nu, pastor de curve sau sfințișor, vezi la secție o poză cu un infractor periculos. Buuun. Și ți se pare că-l vezi pe stradă, într-o mașină. Ce faci?
- Dacă ți-e frică sau lene, te faci că nu-l vezi. Ce, e problema ta, a omorât-o pe măta?
- Dacă nu ți-e frică, și ai ceva sânge în instalație, încerci să pui mâna pe el. Că dă vine la CV.
Buuun. Deci te cauți în chiloți și vezi că atârnă ceva p-acolo. Te îmbărbătezi cu avânt proletar și alegi varianta 2. Numai că, așa cum se întâmplă în România, orice șmecheraș are gura mare. Gogu se dă jos din mașină și vine la tine să te ia de guler, că de ce îl inoportunezi. Iar tu, tablagiu feroce, care ai văzut fișa individului de urmărit internațional deosebit de periculos, te sperii când îl vezi că se dă jos din mașină, presupui că sigur e el și în concluzie scoți pistolul. Iar cum Gogu vine cu tupeu, din respect pentru venerabila doamnă tablagiu, alegi să plângă măsa și îi tragi o boabă în frunte.
Toată povestea mi se pare foarte plauzibilă. Nu de alta, dar dacă vine un polițai la mine să mă oprească în trafic și să mă întrebe de sănătate, eu m-aș opri frumușel să nu îl supăr. Iar dacă ar scoate pistolul m-aș pune pe jos calm, cu mâinile la ceafă, având încredere că până la urmă va constata că e dobitoc sau chior. Că doar nu s-o uita în portbagaj s-o descopere pe soacră… damigeana cu palincă de contrabandă de la țară.
Acuma între noi fie vorba, personal mi-aș dori să se întâmple mai des faze de genul ăsta. Nu ca să se mai curețe din dobitoci, resursa asta naturală este infinit regenerabilă. Ci pentru ca restul de dobitoci să-și bage în cap că atunci când vine nea caisă, taci din gură, stai cu mâinile pe volan și faci ce ți se cere. Că altfel îți deranjează un glonț ritmul de la manele și îți răvășește ideile.
*Disclaimer – Nu am pretenția că sunt stăpân pe toate detaliile poveștii. Dar deducția logică mi se pare destul de credibilă în cazul ăsta cât să mă aventurez la o presupunere rezonabilă.
Îmbătrânești atunci când alegi să o faci
Iar dovada e în filmulețul de mai jos.
De mult de tot…
Metaforă
Mi-a trebuit a doua vizionare ca să înțeleg cu adevărat metafora profundă ascunsă în secvența asta.
Când realizezi că în fața vieții ești un nimeni, la mila unor evenimente ce uneori depășesc nu numai puterea ta de influență dar poate și capacitatea de înțelegere, orgoliul devine doar o povară suplimentară, auto-impusa.
Într-un fel, se leagă de ce mă sfătuia Albert Budică zilele trecute.




