… să păstrezi un poker face până la finalul filmului ăsta:
Growing up in the universe
Selecţia naturala explicată acum mulţi ani de Richard Dawkins. Pentru copii. Care aparent sunt mai inteligenţi decât religioşi în general şi decât fundamentaliştii religioşi în special, de vreme ce pot pricepe argumente raţionale.
O bucăţică de istorie ce merită privită, ascultată, înţeleasă, savurată şi preţuită 🙂
Cine e “IBM” și cine e “Apple” acum?
De ce n-am încredere în instrumentele financiare
De când mă știu, am privit instrumentele financiare cu o foarte mare neîncredere. Simpla idee de a-mi lăsa banii pe mâna altuia, care să se ocupe în stil FNI-stic de ei, mi s-a părut ridicolă. Și inițial am crezut că face parte din perspectiva mea atipică prin care privesc lumea. Dar ulterior a venit criza și mi-a dovedit că am dreptate. Iar acum așteptăm să vedem dacă vine și cea de-a doua.
Mă gândeam ieri, totuși, pe ce bazam instinctul ăsta de repulsie față de instrumentele financiare, vulgare sau elevate. Iar concluziile sunt cât se poate de simple.
Orice investiție, pe termen scurt sau lung, se bazează pe câteva premise foarte simple, una dintre ele fiind că operează pe o piață stabilă, predictibilă. Noi românii, cu inflația noastră galopantă din anii 90, știm cel mai bine. De la nivelul cotidian, de multe ori piețele financiare păreau cu siguranță stabile. Dar ce nu se vedea niciodată era faptul că piețele erau atât de interconectate, încât dezastrele dintr-o piață locală se propagă rapid pe alte piețe, fie ele și extrem de sănătoase. Sigur, oamenii care lucrează în domeniu știau asta foarte bine, dar noi ăștialalți care împingem căruciorul pe la hipermarket nu aveam nici o idee. Mergând cu raționamentul mai departe, stabilitatea unei piețe ține de factori asupra cărora nu ai nici un fel de putere de intervenție. Un Marean Vanghelie ajuns în funcție de decizie, poate lua hotărâri absolut aberante în probleme asupra cărora nu are și nu vrea să aibă nici un fel de competențe, pentru simplul fapt că are puterea să-și dea cu părerea. Iar din păcate, în vasta majoritate a țărilor civilizate din lumea asta, mai toți politicienii sunt un Marean mai mic sau mai mare, unii dintre ei fiind doar mai abili în a vorbi limba natală. Oamenii potriviți la locul potrivit sunt doar un accident inexplicabil, un joc stupid al șansei. Dar orice Marean are în spatele lui fie interese proprii, fie alte părți interesate care îl ghidează pe căile dorite de aceștia, nu pe cele raționale. Și așa se ajunge la evoluții impredictibile – schimbări de politici fiscale haotice.
O altă premisă pe care n-am înțeles-o niciodată, este aceea că cei cărora le dai banii tăi lucrează onest în interesul tău. De ce ar face-o? De dragul unui comision de 2-3% din sumele pe care le învârt? Sau mai degrabă sunt tentați să investească banii tăi în afaceri din care au personal mult mai mult de câștigat? Ca și la testele psihologice cu portofelul găsit, cine spune că în dă înapoi sau îl duce la poliție, cel mai adesea minte. Numai că acum nu e vorba de un portofel găsit, ci de unul dat voluntar. Tentația este extrem de mare. Și chiar dacă primele niveluri ierarhice, formate din salariați cu frica zilei de mâine nu vor băga mâna în borcanul cu bunătăți, pe măsură ce te duci mai sus în nenumăratele niveluri despre care nici măcar nu știi că există, tentația și abilitatea de a face asta nedetectat cresc în progresie geometrică. În vârful piramidei găsești rechini atât de pricepuți la ceea ce fac încât te pot convinge pe tine, dacă ești mai slab de înger, că te-au lăsat fără bani tocmai pentru a-ți face un bine și a te izbăvi de tentație. Amin! Iar dacă nu ești slab de înger și vrei să nu te lași călcat în picioare, intri în sistemul juridic, un monument de eficiență și corectitudine. Sistem juridic anume gândit pentru a lăsa o mulțime de portițe de scăpare cui trebuie.
Iar peste toate astea, se suprapune o realitate care pe mine, personal, mă înfioară cel mai tare. Piețele financiare din întreaga lume funcționează pe baza unor factori foarte clari: speculă și panică. Din înțelegerea mea (care poate fi greșită, recunosc) tranzacțiile la bursă nu au aproape nimic de-a face cu metode științifice sau fapte reale. Oameni lacomi investesc frenetic în afaceri și domenii despre care ei bănuiesc că vor reuși. Nenumăratele bule prin care au trecut piețele financiare dovedesc asta cu prisosință.
Argumentația ar putea continua la nesfârșit cu mici completări și elaborări. Concluzia mea însă, este destul de simplă. Privite la rece, instrumentele financiare, de la pensiile private la fondurile de investiții și mult dincolo de ele sunt, din punctul meu de vedere, incuantificabil de riscante. La orice joc de noroc îți poți face un calcul realist, matematic, al șanselor de reușită. Se poate spune așa ceva despre instrumentele financiare? Sigur, lăcomia poate schimba subtil perspectiva asupra instrumentelor financiare.
Ca un mic fapt trivia, de încheiere, am auzit aseară un lucru care m-a șocat cu adevărat. Pachetul financiar de ajutor pe care l-au primit băncile din SUA pentru a evita colapsul (pentru că, nu-i așa, băncile nu pot niciodată să iasă în pierdere) a depășit dintr-un foc tot bugetul cumulat al NASA de 50 de ani încoace.
Vodafone în vizită la mine?
Idilă cu ING – aproape epilog
The look on the ING Office Manager when you hand in the refinancing papers from another bank – priceless.
Atitudinea lui explică multe… Mai multe detalii in curand.
Hai să ne gândim un pic
Citeam știrea asta. Și mă gândeam așa – da, foarte nasol să mergi pe stradă și să te curețe un tablagiu cu o boabă în frunte. Dar…
Dacă mă pun nițel în papucii tablagiului, văd problema nițel altfel. Șă zicem că ești un nea caisă. Boschetar de radar sau nu, pastor de curve sau sfințișor, vezi la secție o poză cu un infractor periculos. Buuun. Și ți se pare că-l vezi pe stradă, într-o mașină. Ce faci?
- Dacă ți-e frică sau lene, te faci că nu-l vezi. Ce, e problema ta, a omorât-o pe măta?
- Dacă nu ți-e frică, și ai ceva sânge în instalație, încerci să pui mâna pe el. Că dă vine la CV.
Buuun. Deci te cauți în chiloți și vezi că atârnă ceva p-acolo. Te îmbărbătezi cu avânt proletar și alegi varianta 2. Numai că, așa cum se întâmplă în România, orice șmecheraș are gura mare. Gogu se dă jos din mașină și vine la tine să te ia de guler, că de ce îl inoportunezi. Iar tu, tablagiu feroce, care ai văzut fișa individului de urmărit internațional deosebit de periculos, te sperii când îl vezi că se dă jos din mașină, presupui că sigur e el și în concluzie scoți pistolul. Iar cum Gogu vine cu tupeu, din respect pentru venerabila doamnă tablagiu, alegi să plângă măsa și îi tragi o boabă în frunte.
Toată povestea mi se pare foarte plauzibilă. Nu de alta, dar dacă vine un polițai la mine să mă oprească în trafic și să mă întrebe de sănătate, eu m-aș opri frumușel să nu îl supăr. Iar dacă ar scoate pistolul m-aș pune pe jos calm, cu mâinile la ceafă, având încredere că până la urmă va constata că e dobitoc sau chior. Că doar nu s-o uita în portbagaj s-o descopere pe soacră… damigeana cu palincă de contrabandă de la țară.
Acuma între noi fie vorba, personal mi-aș dori să se întâmple mai des faze de genul ăsta. Nu ca să se mai curețe din dobitoci, resursa asta naturală este infinit regenerabilă. Ci pentru ca restul de dobitoci să-și bage în cap că atunci când vine nea caisă, taci din gură, stai cu mâinile pe volan și faci ce ți se cere. Că altfel îți deranjează un glonț ritmul de la manele și îți răvășește ideile.
*Disclaimer – Nu am pretenția că sunt stăpân pe toate detaliile poveștii. Dar deducția logică mi se pare destul de credibilă în cazul ăsta cât să mă aventurez la o presupunere rezonabilă.
Creștinism și jurnalism
Când ești un jurnalist cre(ș)tin, nimeni n-are voie să se lege de convingerile tale religioase. Nici măcar realitatea. Așa că ie sabia în mână să îți aperi credința cea dreaptă.
John Stewart, genial ca de fiecare dată.
PS: Da, doar presa noastră este partizană și irațională.
Mănânci sau gândești?
Zilele astea mâncarea este scumpă, circulă un zvon. Sau poate nu e scumpă, se vinde scump pentru a umfla unele buzunare. Iar pentru a maximiza umflatura, mâncarea se face din cele mai ieftine ingrediente posibil.
De curând am început să mă uit la Food Revolution a lui Jamie Oliver. Pe lângă multele lucruri șocante pe care le-am văzut acolo, unul dintre ele a strălucit ca o supernovă în comparație cu celelalte.
Uitându-mă cu oroare la modul general în care se produc ceea ce voi numi generic chiftelele de burgeri, demonstrat cu elocvență absolut inutilă de Jamie, n-am putut să nu fac o observație poate prea subtilă. Mâncarea proastă a devenit religie. Este împachetată frumos, este servită copiilor de la vârste foarte mici într-un mod care le spală creierii și devine o parte integrantă a vieții lor asupra căreia majorității nu i-ar trece prin cap să o pună la îndoială.
Ieri seară m-am oprit cu soția la un McDonalds. Ne era tare foame și simțeam nevoia de un junk food rapid care să ne repună pe picioare. În mod tradițional, în rarele noastre vizite, nu luam hamburgeri. Despre ăia știam cum se fac. Alegeam McPuișor care, eram noi convinși, e făcut din carne sănătoasă de pui.

Dar ieri, în timp ce stăteam la masă și mâncam sus menționatul sandwich, secvența de mai sus era foarte proaspătă în minte. Așa de proaspătă că mi-a sărit urlând în fața ochilor. M-am oprit din mâncat și, pentru prima dată, m-am uitat în chifteaua prăjită. Și am realizat, nu știu cum de-abia acum, că nu e carne macră. Este un agregat de fulgi de carne de pui, produs cel mai probabil într-un mod destul de asemănător cu cel demonstrat de Jamie.
Și mi s-a tăiat brusc pofta de mâncare. Am simțit nevoia să las McPuișorul jos și să o iau discret la goană de acolo. Dar înainte de asta m-am uitat în jurul meu la oamenii care mâncau astfel de chiftele ascunse în pâine, unii cu plăcere, alții blazați. Dar în mod evident, nici unul nu cunoștea modul de preparare a unul astfel de aliment. Și cu siguranță nu îi interesa. Numele restaurantului și ambalajul frumos al mâncării sunt garanție suficientă pentru calitatea mâncării.
Iar după ce am luat-o la goană de acolo, mă întrebam dacă există ceva cât de cât natural în meniul McDonalds în ceea ce privește burgerii. Oare există un fast food care să nu fie atât de offensive pe toate planurile – ceva care să fie cât de cât sănătos, din ingrediente naturale… Singurul care mi-a trecut prin minte e shaworma. Dar nu e exclus să-mi scape ceva în ecuația asta…
Bonus, când am ajuns acasă, am avut curiozitatea să caut rețeta pentru chifteaua în cauză. Citez:
”Carne din piept si pulpa de pui, piele pui, invelis pane ( faina griu, condimente, sare, pesmet, agenti de coacere E300, E450, E500, drojdie ), ulei vegetal.”
Îmbătrânești atunci când alegi să o faci
Iar dovada e în filmulețul de mai jos.

