Posts

Posted on

Un (alt) experiment interesant de optică

În mod normal, pentru a putea crea o imagine clară, ai nevoie de optică precisă care să ghideze lumina pe o suprafață sensibilă. Razele trebuie să fie prelucrate de lentile, fotonii aranjați în așa fel încât să lucreze toți în același scop. Nu pot zburda zglobii de colo colo, ca niște copii supra dozați cu ciocolată.

În condițiile astea, este cu atât mai ciudat când vezi un fenomen similar ce reușește aproape același lucru fără nici un fel de efort, doar prin pură coincidență.

Intră deci în scenă starul acestui mic spectacol de optică. Grup de ghivece pe pervaz care consumă doar apă cu lămâie.

subiectul.

Din zare, fix la ora 13:06, o fereastră aflată la unghiul potrivit, aruncă o reflexie puternică de fotoni coerenți. Razele de lumină sunt aproape perfect paralele.

Lumina

Rezultatul este o proiecție aproape perfectă a ghivecelor pe perete, cu umbre perfect conturate.

proiectia

O minune a fizicii și opticii ușor de pierdut dacă nu te-ai fi obosit să ridici capul din monitor și să pricepi frumusețea fenomenului și a coincidențelor care au creat-o.

Posted on

Atenție la UPC. Te costă fără să știi

Uneori, din curiozitate, intru în Spam să mai văd ce se întâmplă pe-acolo.

Și văd un mesaj de la UPC. Hm, aveam cont acolo, parcă da. Click pe link, scărpinat în cap. Amintit parola.

– Măi dragă care ești tu abonatul nostru. Vești bune: fotbal, care este. Cado în prima lună – iulie. După aia, dacă n-ai nimic împotrivă, 10 lei pe lună, gogule. Valoarea ta valoarea ta și alte d-astea.

Dacă nu vrei, pune mâna tu și dezabonează-te de la serviciul pe care nu l-ai solicitat.

Rușinică UPC. E PSD acționar la voi? Victor Ponta în consiliul de administrație?

Așa că fuguța și voi în contul UPC dacă nu vreți să plătiți în plus. Ovar and out.

Posted on

Cine își mai aduce aminte de Pupi?

Bucureștiul comunist, înțesat de blocuri unul lângă altul, avea avantajele lui pentru un copil. În primul rând, la o aruncătură de băț erau mulți alți copii cu care puteai să te joci până seara târziu. În al doilea rând, de pe la 2-3 după masă blocurile făceau suficientă umbră cât să putem da drumul la festivități.

Sigur, era oricând câte un bătrânel isteric, să-i spunem domnul Cotigă, care ieșea la geam să ne certe că facem prea multă gălăgie. Că de, copil cuminte și babă frumoasă. Ce nu se găsea peste tot era Pupi, copilul ăla ciudat cu care nimeni nu vroia să se joace. Stătea toată ziua închis în casă și se uita la noi de la geam. Noi făceam bășcălie de ea pentru că ”ha-ha, nu te lasă maică-ta afară”. Iar când o lăsa, era așa de isterică și de ciudată că nimeni nu prea vroia să se joace cu ea.

Pentru că, vezi tu, mama ei se chinuise foarte mult s-o aducă pe lume și o proteja ca pe ochii din cap. Să nu se lovească, să nu se rănească, să nu orice. Iar bietul copil, privat de interacțiunea cu alții de vârsta lui, pur și simplu nu învățase grațiile sociale. Iar noi, micii șacali cu fețe de îngeri, reacționam prin răutate și excludere.

Dar mama ei o iubea, așa că după ce a mai crescut nițel a plecat cu Pupi într-o excursie. S-au suit în autocar și au plecat la drum iar copilul, curios din fire s-a așezat pe primul rând de scaune din dreapta șoferului. Acolo era și în momentul accidentului. A fost singurul om din tot autocarul care a murit. A murit fără să fi trăit, sufocat de frica unui adult incapabil să treacă peste proprii demoni.

Este o lecție de viață pe care am înțeles-o doar mulți ani mai târziu, când mi-am ținut copiii în brațe. Atunci mi s-a cristalizat în minte și drama unui suflet chinuit și a unei vieți irosite. În retrospectivă mi-e rușine de copilul care eram atunci. Aruncam vorbele ca niște pumnale, cot la cot cu ceilalți, fără pic de empatie. Dar și asta e o lecție. Înțelepciunea vine în timp…

Posted on

Și premiul tupeu 2014 merge la…

Nu e un secret pentru nimeni că îmi portez numărul de mobil în rețeaua Cosmote. Fac asta din mai multe motive, primul dintre ele fiind că după 15 ani în această rețea, oferta lor de fidelitate a fost inferioară celei over the counter a lui Cosmote, ceea ce mi se pare o bătaie de joc în sine. Pe de altă parte, nu mă mai regăsesc de mult în filozofia companiei, o lume de ciobani și șoferi de tir. Mai lipseau doar fetele de pe centură, dar a rămas stabilit că alea sunt toate la Antene…

Culmea tupeului vine însă azi dimineață când Vodafone mă gratulează cu un sms de la revedere:

” Cererea de portare a numarului Dvs. a fost primita. Despăgubirea pentru rezilierea contractului Vodafone inainte de termen se va aplica pe ultima factura.”

Pentru că, între timp, Vodafone pare să fi uitat că angajamentul nostru contractual a expirat în 24 martie. După amintirile lor, prietenia noastră contractuală înceta pe 26 aprilie. O simplă coincidență, având în vedere că eu mă portez pe 25 aprilie.

Oh, how the mighty have fallen… Au ajuns niște găinari cu apucături de şmenar de duzină. Merge? Bine. Nu merge? Eh, măcar am încercat…

Posted on

Cine este tâmpitul?

Da, periodic mă întreb asta când mă uit la televizor, la pauzele publicitare. Uneori dai peste reclame atât de neinteligibile încât nu îți îngheață creierul. Am mai spus asta, dar nu mă doare gura să o repet. Pentru orice reclamă idioată, în spatele ei este un lanț incredibil de incompetenți. Creativul care a propus, account managerul care a acceptat propunerea, directorul de agenție care n-a obiectat și clientul care a pus botul și care, culmea, a și scos banul din buzunar.

Studiu de caz, cașcavalul afumat Delaco:

Pentru că, nu-i așa, stimați măi ăștia care ați contribuit la această campanie, dacă ați ajunge într-un magazin și ați avea de-a face cu un promoter dezechilibrat mental ca specimenul din reclamă, ați da buzna la raft să cumpărați produsul. Nu???

Posted on

Viața fără jocuri de FaceBook

Văd o temă recurentă pe FaceBook: oameni nemulțumiți de invitațiile și notificările din diverse jocuri. ”Nu-mi mai trimiteți că vă dau unfriend!” e forma cea mai vehementă a exasperării. Așa că, pentru cei care nu s-au prins încă, m-am gândit că sunt necesare două clarificări.

Invitații propriu-zis se trimit de obicei doar odată, când nefericitul jucător intră în lumea celor fără de scăpare și dă un next aiurea fără să citească ce e cu lista aia de prieteni care i se prezintă. Cu un pic de atenție ar putea fi evitată și asta dar, na, sunt oameni care își introduc datele cardului bancar pe orice pagină de web le solicită asta. Ce pretenții să ai de la ei…

În rest, odată intrat în sistem, devii victima unui sistem automat de spam care este gândit intenționat să atragă atenția cât mai multor oameni. X-ulescu a descoperit o alună. Y-eceasca a născut un pui de balaur cu . Z-ulescu și-a apărat cu succes castelul. De cele mai multe ori, oamenii de la care îți vin notificări nu au (aproape) nici o vină. Ei sunt prea preocupați să se joace, n-au timp să te spameze pe tine. O face jocul automat.

Asta nu înseamnă că trebuie să tolerezi notificările în cauză. De fapt, nu trebuie să tolerezi notificările nici unei aplicații de FB. Cu prima ocazie când îți apare în listă, când faci hover peste ea, îți va apare un mic X în partea dreaptă. După un clic pe x, FB te va întreba ce vrei să blochezi: acea notificare sau toate notificările de la aplicația respectivă. Dacă alegi să blochezi toate notificările de la o aplicație îți vei curăța Timeline-ul pe viitor de toate notificările ei, oricât de mulți prieteni s-ar juca respectivul joc. Zece jocuri mai târziu, se va instala o liniște totală, întreruptă sporadic, la câteva luni, de noua modă a vremii. Încă un clic și o rezolvi și pe aia.

Turn off notiffications

Măcar vei putea avea satisfacția că ești ultimul om sănătos la cap de pe suprafața Pământului…

Posted on

Când nu vrei să atragi atenția…

Ieri seară, la coadă la farmacie, am asistat la unul dintre cele mai amuzante momente din viața mea. Un fel de moment Looney Tunes de proporții epice.

De fiecare dată când intri într-o încăpere, instinctiv studiezi celelalte persoane de acolo. Cine sunt, ce  vor, ce grad de risc potențial prezintă pentru tine. Cu alte cuvinte, observi.

Ca de exemplu, îl observi pe domnul care se foiește nervos la coadă și, din curiozitate, îl ții în colțul ochiului să-l vezi ce face. Iar domnul ajunge la casă și cere, cu o voce cât se poate de șoptită și cu o mimică exagerată care să compenseze lipsa de volum:

– Tampoane.
Farmacista, pe un ton absolut normal, răspunde cu voce normală.
– De zi sau de noapte?
Domnul, exasperat, dă ochii peste cap, disperat de durere.
– Nu știu, de noapte (era seară), șuieră la limita de jos a audibilului.
– Avem Always, zice farmacista pe același ton neschimbat. Între timp toți clienții erau cu urechile pâlnie la dialog.
– Șșșșș, geme domnul exasperat.
– Dar ce vă rușinați așa, spune farmacista surprinsă. E ceva absolut normal.
– O fi, dar nu să le cumpăr eu, scâncește domnul care deja schimba toate culorile curcubeului.

Între timp toată audiența râdea pe înfundate, cu lacrimi, de rușinea domnului în suferință.

Dacă ar fi cerut tampoanele fără nici un fel de problemă, mai mult ca sigur că nimănui nu i-ar fi păsat. Dar în încercarea lui de a se ascunde, a reușit inevitabil să atragă atenția și amuzamentul tuturor.

Așa că domnilor, aveți grijă cum cumpărați tampoane data viitoare.

Posted on

Vine o vreme…

Vine o vreme în cariera fiecărui om când este nevoie de o schimbare, când pentru a crește este nevoie să pleci de acasă, din locul în care te simțeai comod. Pentru ultimii cinci ani, ASUS a fost familia mea. Am crescut alături de companie, am fost implicat în nenumărate proiecte frumoase. Am participat la transformarea unei industrii și am cunoscut oameni inteligenți și curajoși. Sunt recunoscător tuturor celor cu care am interacționat direct sau indirect. Dincolo de companii, oamenii sunt cei care sfințesc locul, prin pasiunea și dăruirea lor.

Pentru mine momentul acestei schimbări este 7 februarie 2014, ultima mea zi în cadrul biroului ASUS România. Le mulțumesc colegilor pentru anii de colaborare. În ciuda firii mele colerice, uneori percepută ca arogantă, am învățat ceva de la fiecare din ei și le sunt recunoscător pentru asta. Atât compania cât mai ales ei, vor rămâne în sufletul meu. Incredibilul există în ei.

 

ASUS

 

Eu voi continua pe drumul meu. Rămân în industria IT dar am acceptat o provocare ce schimbă multe din obiceiurile curente. Urmează o perioadă frumoasă 🙂

Vă mulțumesc tuturor pentru cei cinci ani.

Posted on

Ziua în care am primit flori

 

Țineți-vă bine, urmează o poveste ușor lacrimogenă.

Ieri a fost o zi specială pentru mine, din mai multe puncte de vedere pe care le păstrez pentru mine. Unul însă merită povestit mai în detaliu.

Am fost ieri seară să iau fetele de la părinții mei. (Da, sunt unul dintre norocoșii ai căror părinți îl ajută cu drag, din suflet.) Eu eram cu soția în mașină, și cum era ziua ei de nume, fetele au coborât de la bunici cu un buchet de flori. Au venit la ușa din față, au pupat-o pe mami, au râs și s-au bucurat iar eu m-am dat jos din mașină să le pun centurile, moment în care Laura, cea mică, mi-a întins un buchet de flori. Contrariat, i-am spus să i-l dea lui mami.

– Nu, e al tău, a venit răspunsul. După care s-a întins să mă pupe.

Când am ajuns acasă, am auzit toată povestea. Pe drum spre bunici s-au oprit să-i ia mamei flori. Dani, cea mare, a ales un buchet de lalele galbene, pentru că știe culoarea favorită a mamei. Cea mică a declarat însă că nu pleacă de-acolo fără un buchet de flori pentru tati, pentru că ea îl iubește foarte mult și pe tati. Iar buni, de dragul copiilor, i-a făcut pe plac Laurei. Așa că am primit și eu un buchet de trei lalele albe. Cu explicația completă, m-am topit într-o mare de iubire și de recunoștință pentru toată familia mea. Nu știu cât este noroc și cât este muncă și grijă. Dar este locul meu favorit din întreaga lume și sunt recunoscător pentru fiecare zi alături de ei.

Posted on

Memory of Ender

The people behind Ender grabbed at him, to hold him.

Ender did not feel like laughing, but he laughed. “You mean it takes this many of you to fight one Third?”

“We’re people, not Thirds, turd face. You’re about as strong as a fart!” But they let go of him. And as soon as they did, Ender kicked out high and hard, catching Stilson square in the breastbone. He dropped. It took Ender by surprise—he hadn’t thought to put Stilson on the ground with one kick. It didn’t occur to him that Stilson didn’t take a fight like this seriously, that he wasn’t prepared for a truly desperate blow.

For a moment, the others backed away and Stilson lay motionless. They were all wondering if he was dead. Ender, however, was trying to figure out a way to forestall vengeance. To keep them from taking him in a pack tomorrow. I have to win this now, and for all time, or I’ll fight it every day and it will get worse and worse.

Ender knew the unspoken rules of manly warfare, even though he was only six. It was forbidden to strike the opponent who lay helpless on the ground; only an animal would do that.

So Ender walked to Stilson’s supine body and kicked him again, viciously, in the ribs. Stilson groaned and rolled away from him. Ender walked around him and kicked him again, in the crotch. Stilson could not make a sound; he only doubled up and tears streamed out of his eyes.

Then Ender looked at the others coldly. “You might be having some idea of ganging up on me. You could probably beat me up pretty bad. But just remember what I do to people who try to hurt me. From then on you’d be wondering when I’d get you, and how bad it would be.” He kicked Stilson in the face. Blood from his nose spattered the ground nearby. “It wouldn’t be this bad,” Ender said. “It would be worse.”

He turned and walked away. Nobody followed him. He turned a corner into the corridor leading to the bus stop. He could hear the boys behind him saying, “Geez. Look at him. He’s wasted.”

Ender leaned his head against the wall of the corridor and cried until the bus came. I am just like Peter. Take my monitor away, and I am just like Peter.