Posts

Posted on

O poveste despre creativitate și curaj

Merge vorba că prin anii 80, o rețea de televiziune din SUA, un underdog recent înființat, încerca să se impună în fața enormilor săi rivali. Lupta era extrem de nedreaptă, iar singura lor șansă reală era să gândească outside of the box. Norocul a venit sub forma unui sitcom, pentru a cărui idee și implementare producătorii au primit mână liberă.

Abordarea era extrem de curajoasă. În locul unui sitcom clasic, cu umor rânced și stătut, cu lecții de viață pline de morală creștină, autorii au ales un umor modern, la limita vulgarului, dar inteligent și foarte proaspăt. Reacțiile pudibonzilor nu au întârziat să apară. Ba chiar serialul a fost confruntat cu o mică cruciadă a unei doamne casnice, profund indignată de serial dar lipsită de capacitatea de a schimba postul. În mod ironic, fix cruciada ei a lansat serialul în mainstream, oferindu-i publicitatea pe care rețeaua de televiziune nu își permitea să o cumpere la vremea aceea.

11 ani mai târziu, cu o echipă de producție epuizată dar rămas indiscutabil în conștiința globală a omenirii, serialul își încheia cariera, deschizând între timp calea pentru alte producții de succes ce au venit mai târziu pe calea bătătorită cu greu. Iar rețeaua de televiziune care a riscat atât de mult pe această carte a căpătat afirmarea de care avea nevoie și a intrat în lumea marilor jucători.

Iar totul se datorează unor oameni care au avut creativitatea, viziunea dar mai ales curajul de a nu-și lăsa ideile călcate în picioare. O lecție importantă de viață. Documentarul întreg, o poveste foarte frumoasă și interesantă, mai jos.

Posted on

O dragoste de sâmbătă

Sâmbăta asta m-a îndrăgostit. A fost ceva special în aer, s-au aliniat astrele iar soarele pica fix sub unghiul potrivit. Am văzut-o pe FaceBook după care am căutat-o în particular să văd ce poate să-mi ofere. Și se pare că am avut noroc.

Ziceau băieții de la Playtech că e o ofertă specială pe Amazon App Store. Plecând de la proverbul că orice e moca e bun, am băgat nasul să investighez și printre alte lucruri interesante, am găsit o aplicație – mai exact un joculeț – extrem de simpatic și de dulce. Ca de obicei în viață, o idee relativ ok este pusă în valoare de câteva elemente de detaliu foarte simpatice.

Threes este un puzzle matematic relativ simplu. Aplicația este desenată curat și tot ce ai de făcut este să combini numere de aceeași valoare, glisând cu degetul. Iubire la prima adunare, varianta ușor narcisistă.

THREES_loveyourselfpromo

Partea cu adevărat drăguță vine la implementare. Piesele care alcătuiesc jocul sunt personalizate cu fețe stilizate, fiecare cu un vocabular limitat de onomatopee și salutări atunci când își fac apariția. Iar peste toate este muzica de fundal, una din cele mai calde și mai vesele melodii pe care le-am auzit în viața mea.

Rezultatul este un joculeț extrem de simpatic care vorbește cu ambele emisfere cerebrale, de care m-am îndrăgostit irevocabil. Sigur, trebuie să aduni niște puncte iar la final primești și niște bonusuri după o schemă imposibil de înțeles. Dar în afară de coloana sonoră (pe care dacă te pricepi nițel o poți extrage din APK-ul ei), nu ți se vinde nimic altceva. Primești doar drăgălășenie care trezește un amestec de amintiri plăcute: o zi de primăvară, un râset de copil, filmul ăla pe care l-ai văzut când erai mic și nu mai știi cum se numea, jucăriile de lemn ale copilăriei. Și uite așa te trezești că s-a consumat bateria tabletei și tot nu-ți vine s-o lași din mână 🙂

THREES_ss_2

Posted on

S-a pierdut copilul Anastasia

Al doilea cel mai groaznic coșmar al oricărui părinte sănătos la cap este să-și piardă copilul într-o mulțime de oameni nepăsători. De asta, cât timp este mic, și o bucată bună după aia, stai cu ochii pe copii ca pe butelie.

Unii însă sunt mai inconștienți decât ți-ai putea imagina. Astă seară, la Ikea, s-a repetat de câteva ori un anunț: ”S-a pierdut copilul Anastasia, în vârstă de 4 ani. Copilul este îmbrăcat cu un tricou roșu”. Ca părinte am simțit o gheară în inimă. Undeva e un părinte (inconștient) care se dă de ceasul morții. Și m-a cuprins un pic furia după aia. Cum adică s-a pierdut o fetiță de 4 ani cu tricou roșu? Alte semnalmente n-are? Înălțime? Culoarea ochilor și a părului? Cârlionțată sau ceva?

După al doilea anunț am văzut și persoana în cauză, lângă un punct de relații cu clienții. Părea a fi bunica, și avea de mână ceea ce părea surioara mai mare a Anastasiei. Fetița era speriată și plângea după surioara ei. Un anunț mai târziu, Anastasia a apărut. Și atunci chiar m-am înfuriat cu adevărat. Nu numai că adultul ”responsabil” de copii nu transmisese semnalmentele vitale ale copilului pentru a asigura o recuperare cât mai rapidă, dar singurul factor de identificare fusese greșit. Anastasia nu era îmbrăcată într-un tricou roșu, ci într-un MAIEU ROZ!!!

Cât de idiot inconștient și iresponsabil să fii să ți se lase un copil pe mână și să nu fii în stare măcar să spui cum arată și cum era îmbrăcat???

Posted on

Ghid revizuit de creștere și îngrijire a unui copil

Am avut în ultima vreme ocazia să schimb mai multe opinii cu diverși oameni despre procesul de aducere pe lume și îngrijirea unui copil. Îmi dau seama acum că am făcut mai multe greșeli, lucru pentru care cred că ar fi util să revizuiesc nițel experiențele mele trecute pe baza revelațiilor recente. Să începem deci.

Pregătirea pentru venirea unui copil

Asta este prima prostie pe care ai putea să o faci. Ce e aia pregătire? A face copii este un proces absolut natural. Se întâmplă peste tot în natură, nu e nevoie de nici un fel de ajutor sau pregătire. Natura se ocupă singură de tot ce este nevoie. Circulă, de asemenea, un zvon perfid cum că în primele trei luni de sarcină, o mămică ar trebui să fie foarte atentă la medicamentele, procedurile medicale și chimicalele cu care interacționează. Inițial credeam și eu că este un lucru important, dar cred că este doar o exagerare. Să nu uităm, selecția naturală începe din uter. Dacă fătul nu își dă interesul să se lupte pentru propria viață și nu are grijă să-și formeze organele și membrele sănătos, este totuși problema lui, el are de tras după aia. Și analizele medicale sunt în mare parte inutile pentru că nu ajută la nimic. Așa, știi ceva în plus. Și ce?

Nașterea

În ultima vreme tot mai multe femei transformă acest fenomen natural într-un subiect de mofturi și circ. Nașterea acasă sau pe câmp, procedeu natural aplicat de mii de ani, a fost înlocuită de mofturi precum nașterea la spital sau asistența medicală. Repet, natura s-a ocupat de asta de mii de ani la oameni și de milioane de ani la animale în general. De ce să risipim, deci, resurse medicale valoroase care ar putea fi alocate către îngrijirea adevăraților bolnavi cu probleme legitime de sănătate? Este doar un exemplu al egoismului feminin în deplină manifestare…

Primele zile ale unui nou născut

Aici avem, poate, unele dintre cele mai mari exagerări și preconcepții de combătut. În primul rând, medicina a născocit o ramură absolut inutilă, numită neonatologie, pentru a păcăli mamele din primele zile. Știm cu toții că bebelușii sunt oameni ca oricare alții. Așa că de ce oare este nevoie de doctori care să se ocupe în mod special de o perioadă foarte scurtă? De ce doctorii normali nu sunt buni? Este doar o complicație inutilă.

De asemenea, se practică la scară largă exagerări grosolane referitoare la igiena bebelușului. Circulă o preconcepție cum că acesta ar trebui spălat zilnic iar scutecele schimbate periodic. Ideea este foarte proastă în sine, pentru că genul ăsta de comportament nu face decât să încurajeze, de la cele mai fragede vârste, o atitudine de delăsare și răsfăț din partea bebelușului, care va înțelege că aceste lucruri i se cuvin. Acest lucru trebuie combătut. De asemenea, plânsetul acela al noului născut este greșit interpretat precum nevoie de afecțiune. Este pur și simplu o manifestare naturală a unor tendințe isterice, ideal tratată prin ignorarea acestui comportament nepotrivit. Știm cu siguranță acest lucru pentru că, până acum, nu a fost documentat nici un caz de bebeluș care să solicite verbal afecțiune din partea mamei.

Obiceiurile alimentare

Natura a pus la punct un sistem de hrănire a copilului în primele zile de viață. Este o chestie pe care orice femeie o cunoaște din naștere și nu merită discutat despre asta. Este un proces fiziologic ca oricare altul. Dar să nu uităm că știința a progresat. Există o serie de alternative mult mai calorice și mai eficiente. Așa cum nu mai depindem de picioare pentru deplasare, nu există nici un motiv pentru care să ne cramponăm de metodele tradiționale. Sigur, există câțiva tradiționaliști care se cramponează de alăptat, folosind o serie de argumente obscure și discutabile. Nu există nici o dovadă științifică de natură să susțină presupusele beneficii medicale ale acestei proceduri, iar argumentul emoțional că ar face bine afectiv copilului nu face decât să întărească argumentul răsfățului precoce.

Plecarea acasă

Șederea în spital pentru naștere și după aceasta, un motiv mascat de huzur și relaxare pentru femei, se încheie de obicei la câteva zile după naștere. Aici intervin o serie de noi greșeli de abordare care pot avea efecte negative în viitor. Cea mai mare dintre acestea este că noul născut ar trebui pur și simplu luat acasă. Total greșit. Noul născut trebuie să înțeleagă că este un om responsabil și trebuie să își dea tot interesul să își urmeze părinții acasă prin propriile forțe. Altfel, poate rămâne cu ideea greșită că ar fi în vreun fel datoria părinților să-l care de colo colo.

Primele zile acasă

Odată ajuns acasă, copilul trebuie introdus în noul lui mediu. Unii părinți exagerează cu igiena locuinței, plecând urechea la vorbe băbești care spun că aceștia sunt susceptibili la îmbolnăviri. Din nou o exagerare enormă din partea părinților. Cocoloșit în asemenea fel, copilul nu va dezvolta un sistem imunitar sănătos și nici nu va învăța să se ferească de pericole. Copilul nu are nevoie de nici un fel de amenajări speciale sau de pregătiri deosebite. Orice pat care este bun pentru părinții lui este suficient de bun și pentru el. Asta include chiar și saltelele întinse pe jos. Altă exagerare este cea că noul născut trebuie ferit de obiectele dure, precum colțurile de lemn sau de înălțimile de la care ar putea să cadă. Nu poți învăța să te ferești dacă nu te lovești! Cu cât înveți mai devreme acest lucru, cu atât mai bine.

Liniștea este, de asemenea, un moft. Cum bebelușul stă toată ziua în casă și nu desfășoară nici o activitate utilă, acesta are suficient timp la dispoziție pentru a dormi. Este mai important ca programul tipic al părinților să nu fie deranjat. Să nu uităm că aceștia sunt responsabili de întreținerea gospodăriei, așa că nevoile acestora trebuie să primeze, firește.

Argumentele referitoare la igiena și obiceiurile alimentare ale bebelușului se păstrează, bine înțeles. Responsabilitatea se învață de la cele mai mici vârste. Suplimentar, copilul poate începe să mănânce aceeași mâncare ca și părinții săi. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru întreaga familie!

Totuși, în primele câteva luni copilul va plânge destul de mult, fără să comunice clar ce anume îl deranjează. Din acest motiv se recomandă antifonarea din timp a unei camere, pentru ca părinții să se poată relaxa într-o cameră alăturată, savurând o cafea, un pahar de vin sau o țigară în timp ce urmăresc un film sau discută cu prietenii, până când copilul învață că aceste crize de isterie sunt inutile și neplăcute.

Perioada de creștere

Ulterior, copilul va putea să meargă de colo colo, târându-se sau în patru labe. Unii oameni reacționează la această etapă prin ascunderea cablurilor electrice, protejarea prizelor și înlăturarea chimicalelor de la îndemâna copilului. Cred că nu mai este cazul să explic la acest moment de ce anume este o idee proastă…

Vestea bună este că această etapă poate elibera părinții de o serie de responsabilități. Așa cum cățeii și pisicile sunt capabile să mănânce singuri, poți obișnui copilul cu mâncatul autonom. Tot ce trebuie să faci este să lași pe jos un castron în care să pui periodic mâncare. Astfel, copilul își va găsi propriul ritm al alimentației.

Mare atenție însă la mobilă. Copilul poate cădea și o poate deteriora, lucru foarte neplăcut pentru cei care țin la valoarea investită în aceasta. Să nu uităm, copii se vindecă prin mecanisme naturale, mobila nu! Și mai neplăcut este că sângele poate păta ireversibil tapițeria, covoarele sau perdelele. În asemenea situații, copilul trebuie învățat să sângereze responsabil.

Plimbările zilnice

Unii părinți își modifică radical programul, scoțând zilnic copilul afară. Deși în esență nu este un lucru rău, cu siguranță nu există dovezi că acest lucru ar fi benefic. Aerul proaspăt se poate obține prin simpla deschidere a unei ferestre, iar nevoia de divertisment poate fi asigurată și prin luarea copilului alături de părinți la o terasă sau la un concert. Interacțiunea cu alți copii este un lucru firesc, dar doar în situațiile în care aceasta se petrece natural. Nu este nevoie de un efort deosebit în acest sens. Este de dorit ca aceste ieșiri la aer să respecte în principal programul părinților, bine înțeles până în momentul în care copilul poate ieși singur afară, moment în care întreaga responsabilitate îi revine lui.

Concluzii

Creșterea unui copil nu este cu nimic diferită de cea a unui animal de companie. Avantajul, față de acestea, este că în cele din urmă copilul poate învăța să răspundă la comenzi verbale mai complexe și poate desfășura task-uri în mod autonom. Trebuie doar să ai un pic de răbdare până când copilul se adaptează și să nu îl cocoloșești sau răsfeți cu exagerări inutile. Recunosc, din ignoranță eu am ales calea cea grea, dar măcar am avut ocazia acum să îmi conștientizez greșelile. Tocmai de aceea, simt nevoia să transmit și altora lecțiile importante de viață pe care le-am învățat prea târziu…

 

 

PS: Da, acest articol este o ironie de la un capăt la celălalt

Posted on

Și neamțul e un pic român…

În mod ironic, nu, nu e un post despre politică.

Există pe lumea asta un soft foarte drăguț, care te ajută să accesezi remote orice calculator, chiar dacă este în spatele unui firewall și nu are nici un port forwardat către el. TeamViewer îl cheamă și pentru utilizatorii casnici este moca. Plătești doar cu niște pop-up-uri ușor iritante când termini ce ai de făcut.

Zilele astea l-am instalat pe un calculator nou, care are ca singur scop să stea singur singurel într-o cămară, conectat la internet. Toate bune și frumoase până am încercat să-l controlez de la distanță. Fără monitor conectat, nu era nici o imagine vizibilă, orice am încercat. Așa că dă-i cu Google. Atașează-i monitor, umblă pe la setări, mai dă-i cu Google, vezi că e la drivere, caută o soluție. Și, de ce nu, deschide un tichet la serviciul de suport tehnic.

Între timp, am găsit o soluție. Scărpinată pe după ceafă, dar merge. Și na, cine nu e mândru de sine când vede că e așa deștept de rezolvă ce n-a auzit Google…

Două zile mai târziu răspunde și suportul tehnic. ”Da, știm, nu, nu se poate”. Eu, băiat finuț, le zic, ”Mulțumesc, uitați aici o posibilă soluție”. la care ei… Citez, că e prea bună.

Dear Sir or Madam

Thank you very much for your feedback.

We are pleased to hear that the issue could be resolved.

If you have any further questions about TeamViewer, please feel free to contact us again.

Best regards,
Blabla Blablabla

Acuma, oi fi eu un pic paranoic, dar mailul ăsta mi s-a părut cam la PLM, chestie care mă irită când încerc să ajut pe cineva, mai ales că găsisem mulți utilizatori cu problema. Așa că zic, ia hai să mai încercăm o dată. Pe FeBeu. La care s-au mișcat foarte repede.

TeamViewer

Ulterior, am mai primit un mail.

Dear Octavian,

Thank you again for informing us about the workaround. It was already forwarded internally.

If there is anything else we can do for you, please let us know.

Best regards,

Michael H…

–Senior Support Technician–
———————–

Morala este că peste tot sunt oameni, iar românii nu sunt neapărat mai cu moț în vreun fel…

Posted on

Cu pianul la RMN

Vine o vârstă în viața oricărui om când amortizoarele încep să scârțâie. Trebuie să mergi și tu la o revizie, după care doctorul îți face un deviz cu materiale și manoperă. Cum nu puteam fi mai original de atât…

După o săptămână jumate de dureri de spate, am ajuns în cele din urmă la RMN. Science geek-ul din mine de-abia aștepta momentul. Cum să nu apreciezi știința, mecanica și electronica extrem de complexe care intră într-o asemenea aventură. Dar ca să faci asta, trebuie să înțelegi cum funcționează.

Unii atomi, precum cei de hidrogen, prezenți în mai toate țesuturile organismului, se comportă ca acele busolelor când sunt expuși la câmpuri magnetice puternice, oscilând apoi în câmpul magnetic și revenind la starea de echilibru când sunt lăsați în pace. Această mișcare produce un semnal radio infinitezimal ce poate fi captat de antene extrem de sensibile. Ce face RMN-ul diferit de alte tehnici de investigare imagistică, este că nu folosește radiații ionizante, cu potențial cancerigen. Frecvențele de lucru sunt în gama normală de comunicații radio, 40-130 MHz, foarte departe de microunde, lucru care, din câte știm până acum nu prezintă pericole pentru sănătate. Rezultă imagini foarte detaliate ale țesuturilor moi, iar folosirea unor substanțe de contrast poate ajuta și mai mult rezoluția scanării. Mai mult decât atât, RMN-ul poate oferi informații despre funcționarea unui organ.

Aici se termină partea tehnică. Acum urmează cea practică. Teoria zice că lângă magneți mari și puternici, atât de puternici că re-orientează nucleul atomilor de hidrogen din tine, nu te joci cu metale. Asta înseamnă că faci cunoștință cu faimosul halat de celuloză și faci un mic număr de striptease. Intri într-o sală mare, tu, asistenta și o gogoașă mare, așezată în picioare. Din altă cameră se aude un ciripit constant de păsărele. Nu, nu ai nimerit la zoo. Te așezi pe o măsuță, asistenta îți pune niște căști antifonice pe urechi, bagi capul într-o formă specială, primești o pară în mână pe care să apeși în caz de panică. Asistenta apasă pe niște butoane, te bagă într-un tub după care fuge mâncând pământul, trântește ușa după ea și se face liniște câteva secunde. Și te întrebi ce urmează. O fi nasol, te gândești, având în vedere boom-ul sonic pe care l-a produs asistenta la plecare. Strângi din dinți și respiri regulat.

După care o ia din nou masa din loc cu tine și te poziționează în tub. Și ce să faci, te uiți pe pereți. Seamănă cu materialele dintr-un avion. Mișto, zic eu, ceva familiar. După care gogoașa începe să huruie. Se încălzește nițel după care urmează un concert bizar. Ceva de genul…

Hmm, deci așa arată copilul nelegitim rezultat din legătura nefirească dintre un avion și un floppy drive. Și hai cu una, hai cu două, hai cu șapte scanări. Îți încordezi nervii. Ar trebui să simți ceva? Cald? Rece? Ți se pare că simți, sau simți pe bune? De undeva de deasupra suflă o briză răcoroasă. Să nu leșini, probabil. Mersi, adică ce, eu sunt o cucoană ipohondriacă și claustrofobă? Nu, sunt un bărbat feroce. În fundul aproape gol, cu un hălățel albastru, înfipt într-o gogoașă cu umplutură de tehnologie. Bine măcar că nu e roz halatul…

După care se face liniște și o ia masa din loc din nou. Gata, ai voie să te îmbraci din nou. Zâmbești. Victorie, omul a triumfat din nou în fața tehnologiei. Judgement Day se amână! Te duci să te îmbraci și dai să ieși la recepție. Te prinde asistenta de guler pe hol.
– Mai stați nițel că mai avem ceva de făcut.
– De ce, m-am mișcat? Privirea ei goală îmi dă de înțeles că am găsit fix cea mai răsuflată glumă. Nu mai râde la ea de 20 de ani…
– Nu, doamna doctor vrea să mai facă ceva. Dați jos doar cămașa, că are nasturi metalici, rămâneți doar cu pantalonii.
– Păi și ăștia au nasturi. Și cureaua…
– Bine, dați jos cureaua, iar pantalonii îi lăsați mai jos în RMN.

Haiti, zic. Am văzut eu episodul din House cu glonțul în RMN. Sigur știe duduia ce zice? Îți aduci aminte de Fundația lui Asimov și de religia științei. Ăștia chiar știu ce fac, sau doar repetă litanii pseudo-religioase? Te sui din nou pe masă. De data asta cu metale pe persoană fizică și cu pantalonii în vine. Aștepți cu interes să vezi dacă zboară pantalonii de pe tine. Pornesc iar floppy discurile. Muzică și bumți-bumți. Nu, nu zboară pantalonii. Hmm, eram convins că da. Go figure. Dar de data asta chiar au terminat cu tine. Acum chiar răsufli ușurat.

Pentru că ai venit târziu și ei se plictisesc, te roagă să le mai ții nițel de urât. Și dacă ești băiat finuț, îți dau rezultatul pe loc. Dita mai procedura, cu dita mai aparatul de milioane de dolari, înseamnă că trebuie să-ți livreze ceva consistent. Așa că-ți dau două filme A2 (cât patru coli A4), un CD cu toate pozele și o foaie cu foarte mult limbaj de specialitate. Citești pe-acolo, ca intelectualul: ”deshidratare discală”, ”protruzie discală cu amprentă asupra sacului dural și îngustarea găurilor de conjugare”, ”mici hernii discale” și bomboana de pe colivă ”imagine nodulară cu aspect de hemangiom”. Verdict final: discopatie lombară.

Începi să transpiri. Simți Propofolul cum curge pe venă și ai impresia că te atinge ceva rece pe spate. Te duci acasă și te culci pe ace. Te trec transpirații reci. Intră ipohondria în funcțiune. Îți aduci aminte de domnul Lăzărescu. Dar tu ce vină ai? Faci programare din nou la neurologie. Ajungi la doctorul bătrânel și foarte simpatic, care scrie tacticos cu stiloul, ăla de te-a gâdilat în talpă data trecută. Se uită la filme. Citește hârtia. Se uită la tine. Zi doctore, pot s-o iau ca un bărbat!

– Păi bine atunci. Ne liniștim. Eventual niște fizioterapie. Nu e cazul să ne aruncăm la medicamente. Și mai multă grijă pe viitor…

Te simți renăscut. Ai țopăi nițel de bucurie, dar parcă te cam înțeapă spatele încă. Așa că te mai temperezi nițel și te gândești la berea de diseară. Rece. Și multă.

Posted on

Dorel cu pulan

Azi a fost o zi interesantă. M-am reîntâlnit cu un vechi prieten pe care nu-l mai văzusem de peste zece ani de zile: durerea lombară care te cocoșează de nu mai poți să stai în picioare.

Emoționat aproape până la lacrimi de reîntâlnire, am hotărât să plec nițel spre casă via taxi. Am coborât în fața clădirii și m-am așezat pe un marginea unui ghiveci mare, cu telefonul în mână ca să chem mașina. Zece secunde mai târziu apare Dorel de la pază lângă mine.
– Nu aveți voie să stați aici.
– Poftim?
– Nu aveți voie să stați aici. V-au văzut pe camerele de supraveghere și m-au trimis aici.
– Bine, chem un taxi și plec imediat. Nu pot să merg, mă doare spatele foarte rău.
– Nu mă interesează, nu aveți voie să stați aici.
– Care parte din mă doare spatele și nu pot să mă ridic nu e clară?
– Nu mă interesează!
– Nici pe mine. Chemați poliția, faceți ce vreți.

Pleacă 10 pași mai încolo, stă nițel (5-10 secunde în care eu cautam aplicația Crazy Taxi) și vine înapoi.
– Chiar nu aveți voie să stați aici. Stricați și plantele și aveți dita mai ghiozdanul suspect în spate.
– DOMNE, TU CHIAR NU ÎNȚELEGI CĂ NU POT SĂ STAU ÎN PICIOARE? MĂ DOARE SPATELE! DU-TE DE-AICI ȘI LASĂ-MĂ SĂ ÎMI CHEM UN TAXI. SAU DACĂ VREI SĂ PLEC MAI REPEDE, ADU-MI TU UN TAXI! CHEAMĂ POLIȚIA! CHEAMĂ PE CINE VREI! DAR LASĂ-MĂ DRACU ÎN PACE SĂ-MI REZOLV PROBLEMA!

Pleacă iar zece pași. Până să se întoarcă iarăși, un taximetrist pe fază oprește în dreptul meu.
– Comandă? îl întreb.
– Nu.
– Liber, deci?
– Da.
Și am plecat.

Dorel, eroul povestirii, mă știe cu siguranță din vedere. Aproape în fiecare dimineață trec pe lângă el și intru în clădire, cu legitimația în mână. Problema lui, în mintea lui mică și congestionată, nu era că stăteam lângă clădire, ci că stăteam așezat pe un ghiveci, ceea ce, toți experții în securitate știu, este deja de 100 de ori mai periculos decât staționatul obișnuit… Iar eu mă întreb retoric. Se face școală generală și la seral?…

Posted on

Nu vă atingeți de ofertele Digi Mobil. Riscați să rămâneți cu bani ne cheltuiți!!!

Observ zilele astea o campanie furibundă anti Digi Mobil. Cică sunt nasoli de tot. Telefonia suge, n-au semnal nicăieri și internetul merge ca naiba. Aproape că aș fi tentat să mă gândesc la o lucrătură de-a unui concurent la mijloc. Dacă aș avea un pic de timp la dispoziție, poate mi-aș da turbanul nițel mai pe spate să mă pot scărpina în cap, poate îmi vine o idee. Dar n-am timp…

Ce am însă este experiență în toate rețele de telefonie mobilă:

Vodafone
Am fost abonat 15 ani. Tot ce am scos de la ei a fost cu țârâita. Au început cu stângul când mi-au restricționat abonamentul achiziționat inițial, cu nelimitat în rețea în weekend de vreo două ori. O dată de la nelimitat la 1000 de minute și după aia de la 1000 la 500. Parcă. Nu mai țin minte, sunt bătrân și era de mult. Au continuat cu alte găinării de-a lungul timpului, așa, ca să nu uităm despre cine vorbim.

Orange
Am fost abonat 2 ani, cu mobilul de serviciu. A mers cât a mers, cum a fost nevoie. Abonament de business. No complains, no frills either.

Cosmote
De câteva luni, de când am plecat de la Vodafone. Așa și așa. Unde merge, merge. Unde nu merge, nu merge. Uneori se deconectează de la rețea într-un lift și nu prea se mai conectează înapoi. Internetul e decent, dar am doar 1GB în abonament. Mănânc mai mult la o masă…

RDS
Îl am cam de 3 ani. Nu am observat nicăieri în București să nu am semnal sau date. Merg constant cu mașina și ascult radio online, streaming perfect. Dacă nici ăsta nu e test de anduranță, nu știu care mai e. Ascult radio online și la drum lung. E drept, uneori când ajung la intersecția dintre străzile Dracu și Praznic se mai pierde semnalul. Dar de pierdut se pierde și la Vodafone, Orange și Cosmote pe-acolo oricum. Sau na, mai ai semnal să suni la 112, dar date ioc. Obiectiv vorbind, acoperirea e ceva mai mică la Digi. No…

Pe de altă parte, pentru un concediu în străinătate, Digi Mobil dă clasă oricui. De departe. Așa de departe că nu se vede concurența decât cu lupa. Am fost la Paris. Am primit apeluri de două ore jumate în total. Am avut pe factură 2 euro și ceva mărunțiș. Nici n-aș fi observat dacă nu intram pe factura detaliată. Da, știu, foarte nasol momentul…

Așa, ca idee, astea sunt tarifele de roaming pentru Europa. Absolut ORIBIL!!!

rds 3

rds 2

RDS

Nu știu ce să zic. O fi bine, o fi rău? O fi cineva disperat în piață acum? Are cineva o campanie furibundă de retenție clienți cu oferte scumpe și proaste? Întreb și eu…

Posted on

Cel mai rău om pe care îl cunosc

Există pe lumea asta un om rău. Cam cel mai rău pe care îl cunosc. Invidios, egoist, agresiv și perfid. O femeie, ca să lămurim mai exact. N-am auzit în viața un șuvoi mai neîntrerupt de înjurături și blesteme să curgă din gura cuiva. A făcut un singur copil, o fată. Și-a vărsat mai toată răutatea asupra ei. Bătăile au curs cu nemiluita. Și amenințările. ”Dacă îi spui lui taică-tu, te stâlcesc în bătaie!”. După ce i-a murit soțul a dat drumul la toată otrava pe care o ținea în ea, probabil de rușine. A scuipat-o peste tot în familie și a otrăvit sufletele celor din jurul ei cu răutăți inimaginabile. O disprețuiesc din tot sufletul pentru ce reprezintă, și o cunosc foarte bine. Pentru că este bunica mea.

Tot pe lumea asta există un copil. S-a născut a doua fată într-o casă de oameni obtuzi și superficiali, preocupați peste măsură de statutul social. Și pentru că era fată și nu băiat, au urât-o. De mică era pusă la muncă, la frecat podele. Iar când ieșea din cuvântul părinților sau făcea o boroboață, mânca o bătaie cruntă și ajungea închisă în beci, ca să se învețe minte. Pentru că era doar o fată, când ei vroiau un băiat, care să ducă numele familiei mai departe. Așa au curs bătăile și umilințele toată copilăria.

Copilul ăla s-a măritat și a făcut la rândul lui un copil. Și s-a transformat într-un om rău, cel mai rău pe care îl cunosc… Pentru că nu a știut altfel. Acum a ajuns într-un azil de bătrâni. A pierdut contactul cu realitatea dar știe un singur lucru: ”Nu mă bateți…”. Asta aude fiecare om cu care intră în contact. Și unii se întreabă – dar cine a bătut-o de se teme în halul ăsta?

Sigur nu e prima lecție de genul ăsta pe care o auzi. Dar asta este a mea și este cât se poate de adevărată. Acțiunile părinților, atitudinea și modul cum se poartă cu copiii, au un efect profund, pe termen extrem de lung, care se poate revărsa din generație în generație, fără discernământ. A fi părinte este o responsabilitate enormă.

Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie caldă. Cu toate că mama a primit partea ei de bătăi și de umilințe de la mama ei, a avut exemplul tatălui care să o ghideze în viață. A învățat să fie bună și iubitoare, dedicată cu tot sufletul copiilor ei, și apoi nepoților. Ea și tatăl meu au fost și sunt o echipă. De la ei am învățat ce fel de om vreau să fiu.