ING, o bancă alături de clienții ei

Nu în fiecare zi banca ta te sună cu generoasa propunere de a refinanța creditul ipotecar pe care îl ai la ei, oferind cu generozitate o scădere a ratei de ~10%.

Bineînțeles, te întrebi de ce? Pentru că mă iubește banca. Sunt un băiat așa finuț că banca mea, deopotrivă cu nasturii de la cămașa domnișoarei care mi-a calculat rata, plesnesc de dorul de a mă vedea cât mai des pe acolo. Până când banca îmi trimite contractul final de re-scorare a creditului. În care scrie ceva foaaaarte interesant. Și anume:

Atunci când:
(3) valoarea garantiilor scade sub limita acceptata de catre ING Bank;
(5) intervin modificari nefavorabile care, in opinia ING Bank, pot afecta situatia financiara a Imprumutatului sau capacitatea acestuia de a-si indeplini obligatiile prevazute in prezentul Contract…

ING își rezervă dreptul să:

Contractul va fi considerat reziliat de plin drept, fara punere in intarziere, fara interventia instantelor de judecata si fara alte formalitati prealabile, prin simpla transmitere de catre ING Bank Imprumutatului a unei notificari de informare cu 30 (treizeci) de zile calendaristice inainte de data rezilierii Contractului, cu exceptia cazului prevazut cand termenul de 30 zile nu se aplica; urmare a rezilierii, Creditul va deveni exigibil (scadent) anticipat integral, impreuna cu dobanzile, penalitatile si toate costurile aferente, iar ING Bank va fi indreptatita sa initieze orice procedura legala, judiciara sau extrajudiciara in vederea recuperarii creantei sale;

Aha, deci de asta plesnește ING de dorul de a îmi scădea rata.

Abuz de Photoshop

Am văzut cu surprindere o poză într-o revistă. După care am căutat din curiozitate originalul. Nu de alta, dar imi sunt familiare produsele.

Măcar dacă se explica de ce un laptop are picior. Urât, foarte urât…

Ghid de parcare într-o baltă

Axiomă: Când plouă în București se fac bălți. Ergo, dacă vezi un loc de parcare bun când plouă, sunt șanse mari să fie într-o baltă. Dar presupunem că parchezi, sari iepurește și îți vezi de treabă.

Ce faci însă când te întorci la mașină și balta este de ne-sărit înapoi spre mașină? Iată un ghid practic de rezolvare a problemei:

  1. Se caută una bucată mare de piatră plată sau cărămidă.
  2. Se așează obiectul de mai sus în mijlocul bălții, pentru a oferi pasul lipsă ideal către autovehiculul proprietate personală. Se evită cu grijă stropirea conducătorului auto sau deteriorarea elementelor de caroserie în efectuarea acestei operațiuni.
  3. Se cocoață una bucată șofer pe piatra susmenționată, pe piciorul stâng, pentru a permite urcarea lejeră în autovehicul.
  4. Se deschide ușa autovehiculului și se introduce piciorul drept în autovehicul.
  5. Se așează posteriorul pe scaunul șoferului și se rotește corpul în poziția de condus.
  6. Se aduce piciorul stâng în interiorul autoturismului, având grijă să se târască vârful adidasului de-a lungul fundului bălții…

Vă dorim călătorie fleșcăită. Pardon, plăcută.

Hai să vedem cum se mișcă autoritățile statului

Astă seara am avut oroarea de a asista la transmisiunea unei coride pe sport.ro. De la chinuirea animalului, până la împungerea cu sulițe și într-un final la înfigerea săbiilor printre omoplați pentru a atinge inima taurului. Până când animalul a rămas inert și a fost scos din arenă cu un atelaj de cai.

Am asistat la asta pentru că eram ocupat să înregistrez o reclamație la CNA. La fel cum chinuirea gratuită a unui animal este ilegală în România, îmi place să cred că și documentarea evenimentului în comentarii pline de adulație ale unor comentatori dobitoci ar trebui să fie ilegală. Mă aștept ca același CNA care s-a ofuscat maxim pentru reclama ”blasfematoare” RedBull să reacționeze prompt. Copilărie, nu?

Aștept cu maxim interes să primesc un răspuns oficial la plângerea depusă online. Între timp, disprețul meu pentru ”sport”, ”presa sportivă” și ”reporterii sportivi” a ajuns la un nou nivel record.

Și cică doar oamenii s-au făcut mai răi

Asta e vorba pe care o scoatem cu toții la înaintare când avem de-a face cu răutatea și lipsa de compasiune a semenilor noștri, în trafic sau pe stradă.

Ei bine, se pare că nu doar noi aveam onoarea îngroșării obrazului. Ieri dimineață îmi îndeplineam îndatoririle conjugale – duceam gunoiul, recte – când am pățit un lucru neobișnuit.

Un superb reprezentant al selecției naturale, din regnul Animalia, clasa Mammalia, genul Rattus, stătea tacticos pe tomberonul deschis și consulta meniul zilei. Lucrul neobișnuit a fost că atunci când m-a văzut, nu s-a grăbit să fugă. Blazat și ușor deranjat de prezența mea inoportună s-a deplasat până pe ghenă, în spatele unei cutii. De unde continua să mă studieze cu un ochi critic și dezaprobator. Ceva de genul ”Dorele, ne mai ții mult?”. Moment în care mi-am adus aminte de episodul din Seinfeld cu ”înțelegerea” dintre oameni și porumbei. Amicul șobolan, se pare, ori lipsise de la trainingul referitor la oameni și modul corect de acțiune în prezența lor, ori era prea mahmur și n-a reținut nimic.

După surpriza inițială a întâlniri, am trecut în etapa întrebărilor filozofice, după care în cea a indignării. Care va să zică nici șobolanii nu mai sunt ce-au fost odată. După care am hotărât să fac un test de reflexe al amicului, cu un ”fâs” puternic, din toți rărunchii, pe care îl folosesc pentru a îndepărta rapid pisicile și maidanezii. Măcar la capitolul ăsta reacția a fost corectă. Cu o săritură pe un arc de cerc la o altitudine de cel puțin jumătate de metru, amicul a încercat o scurtă plasare pe orbită.

Ca recompensă pentru efortul lui, i-am lăsat o plasă plină cu bunătăți. Noi nu mâncăm prostii…

Când Google se plictisește

Ok. Azi dimineață scriam un post pe blog. Post pe care nu l-am promovat nicăieri. Nu tu Facebook, nu tu prieteni. Nimic. Și adineauri intru pe un analytics. Unde descopăr cu uimire un refferal de la Google. Și nu orice fel de referral, ci “#1 on Google for this query”. Ceea ce mi se pare extrem de dubios, așa că am verificat cu mânuța mea.

Cum naiba ajunge blogul meu, citit accidental de oameni pierduți pe internet și de câțiva amici de pe facebook suficient de curioși și binevoitori să citească aberațiile mele, primul în orice fel de search pe Google. Mai ales pe un post care nu e link-uit nicăieri.

Cu siguranță astă seara Google doarme pe o ureche…

Lecția de marketing

Recunosc, am împrumutat titlul unei categorii a lui Liviu. În parte pentru că sună bine, dar și pentru că am avut zilele trecute o discuție în contradictoriu cu el exact pe tema asta.

Studiu de caz: teleshopping.

Personal, puține lucruri mă enervează mai tare decât genul ăsta de comerț. Consider că cine comercializează produse prin teleshopping o face din mai multe motive:

  1. Produsul e de o calitate în cel mai bun caz dubioasă. Prezentarea lui într-un magazin de specialitate l-ar pune într-o lumină extrem de negativă prin comparație cu alte produse concurente. Iar în lipsa unor produse concurente, prezentarea în magazinele obișnuite l-ar pune în lumină negativă în comparație cu bunul simț…
  2. Vânzătorul se bazează pe asocierea cu aparenta veridicitate a televizorului. Lucru de care abuzează și alții, precum Otv. Dacă e pe sticlă, singur e adevărat. Așa că ne punem și noi pocnitoarea pe sticlă. Fraierul cumpără.
  3. Fraierul sus menționat este și leneș. Primește produsul și poate e mulțumit de el. Iar dacă nu e mulțumit, șansele foarte mari sunt să fie un puturos notoriu. Altfel și-ar fi deplasat persoana în magazin și ar fi cumpărat de acolo. Deci n-o să se obosească să returneze produsul, chiar dacă tu te faci că îl apreciezi și îi oferi retur 30 de zile.
  4. Același fraier, decartează mult mai ușor dacă în faci să îi fie rușine de el însuși. Așa că îi scoți ochii. Nu-i așa că ești gras, chel și-ți crește păr între degete cu toate că ești femeie? D-asta ai nevoie de produsul nostru. Dacă i-o zici în față se supără. Dacă i-o zici la televizor te crede. Sigur, nu-i spui că e prost, că poate își dă seama de ce îl vrei de client.
  5. Nimic nu te convinge mai tare decât convingerea altora petrecută sub ochii tăi. Așa că aduni un public imparțial care în urma prezentării magnificului produs leșină de extaz. Prostul este convins de produs, publicul de l-a impresionat pleacă acasă cu ceva bani în buzunar, dacă e isteț. Dacă nu e isteț, pleacă acasă cu niște flacoane de zeamă de aloe. Dacă în două săptămâni nu crapă, punem reclama pe sticlă. Din nou, asta merge mult mai bine la TV.

 

Exemplu pentru studiul de caz:


 

Acum să vedem în ce fel reclama asta e libidinoasă:

  1. Peste tot în lume, o pisi tinerică și sexoasă poate să vândă cam orice. Chiar și femeilor.
  2. Oamenilor cu un nivel de cultură mediocru, cultura italiană li se pare raiul pe pământ. Cei ceva mai culți se dau în vânt după cultura franceză. Cei cu adevărat culți apreciază cultura punct, nu a unei țări în particular. Rezultă deci o regulă de aur: spoiește orice lucru cu rahat italienesc și va străluci din punct de vedere comercial pentru prostime.
  3. Ca un corolar și o completare a regulii de mai sus, spoiala trebuie să pară italiană, nu să fie italiană. Are cineva convingerea că pisi este cu adevărat italiană? Sau că filmarea nu s-a făcut cu un ochi după carabinierii care i-ar fi putut lua la fugă că filmează fără autorizație?
  4. Reclama insinuează că italienii mănâncă de se strică paste și pizza, dar nu se îngrașă. Pentru că, în secret, beau pe sub masă zeamă de aloe vera. De fapt, e cel mai bine păstrat secret al italienilor. Mafia are cele mai vaste culturi subterane de aloe vera și cu ajutorul lor își menține dominația malefică asupra lumii. Ce să mai, aloe vera bate cocaina, heroina și marijuana adunate la un loc.

Concluzia mea: teleshopping-ul nu este o soluție bună de marketing. Este o spoială parșivă care nu are dorința unui client satisfăcut și speranța întoarcerii lui. Este o modalitate țepară de a scăpa de niște produse. Ca să citez un clasic în viață, este impozit pe prostie. Eu prefer un client educat, care știe ce cumpără și de ce cumpără. Un client al cărui stomac se revoltă la reclame din astea. În acest fel progresează și clientul și compania, iar următoarea generație de produse va fi mai bună, la fel și clientul.

Întrebare retorică

Pe bune că e retorică: cine își face publicitate pe spinarea celuilalt? Vodafone pe spinarea lui Radio 21 cu matinalii de la ”ieșeală”? Sau Radio 21 pe spinarea lui Vodafone?

Ți-am spus că e retorică.

Cine cumpără ce?

Mie asta mi se pare o întrebare de bază atunci când vrei să faci o campanie de marketing. De exemplu: cine cumpără televizoare și cauciucuri de mașină? Bărbații, așa că faci o reclamă pentru ei. Bagi o pisi, mai pierzi din haine, adaugi niște tocuri, masculul se prostește regulamentar și decartează banul. Asta e ideea de bază.

Întrebarea a doua: cine cumpără mâncare? Pe mine n-ar putea să mă lase mai rece. Simplul concept de a alege un fel sau altul de carne, fructe sau legume mă irită la culme. Motiv pentru care nu îmi place să mă duc singur la cumpărăturile săptămânale. Dacă m-ai lăsa pe mine să aleg aș alege cu siguranță șaorma sau MC-ul din colț. Sigur, lasă-mă într-un magazin de electronice și pot să petrec ore întregi acolo studiind televizoarele și alte gadgeturi. Chiar și dacă n-am bani să le cumpăr.

Rezultă, de bun simț, că atunci când faci o campanie, te interesează un impact maxim. Sau ROI, cum i se spune. Când vorbim de una la TV, pe mai toate posturile, care te costă o mână și un picior, cu atât mai mult. Motiv pentru care sunt surprins să văd reclame de genul ăsta:

De ce mi se pare o tâmpenie reclama asta? În primul rând, mi se pare adresată mai ales bărbaților. Expresia ”tunate” e pur masculină. Am auzit de mașini tunate, de PC-uri tunate, dar n-am auzit niciodată de farduri sau săndăluțe tunate. Ei bine, bărbații nu cumpără legume congelate. Pe bune! Pentru că bărbații nu prea gătesc. Singura pungă de congelate pe care eu pun mâna e aia cu cartofi pentru prăjit.

Trecând mai departe, bărbații chiar preferă femeile tunate. Dovadă că toate foto modelele, plaiboaiele și pițipoancele mediatice au lucrări de renovare extensive la activ. Sunt prelucrate până-n dinți. La propriu. La naiba, chiar și femeile preferă femeile tunate, dovadă că se înghesuie să vadă ce mai apare prin CanCan-uri și Click-uri. ”Fir-ar a dracu’ de curvă” dar tot și-ar scăpa și ele o injecție cu botox, un colagen, un silicon finuț, o epilare definitivă. Știu, știu, le împinge societatea crudă din spate, nu vor ele.

Până și ideea că un mascul, oricât de metrosexual s-ar vrea el, ar comanda la restaurant o farfurie de verdețuri, mi se pare ușor ridicolă.

Și atunci revin la clasicele întrebări existențiale: cine naiba a propus conceptul reclamei și de ce? Cine a selecționat ideea asta ca fiind mai bună dintre cele oferite? Cine a aprobat bugetul pe reclama asta? Și mai ales, cum de nu s-a găsit nimeni pe tot lanțul să își pună întrebarea simplă ”Cui se adresează reclama asta?”.

Poveste din România

Un smecheraș de pe la Galați trage un tun de 100 de milioane de lei pe la sfârșitul anilor 90. E condamnat prin 2001 la puscarie. Până să-l umfle poliția, amicul dispare. Poliția îl caută cu maxim entuziasm.

Între timp amicul ajunge la Piatra Neamț. Și ca orice urmărit general, se dă la fund. Adică se apucă să realizeze și să prezinte emisiuni TV. Poliția îl caută cu maxim entuziasm.

Anii trec și amicul numără zilele până când i se prescrie pârnaia. E așa de fericit că pleacă la o plimbare cu mașina și o calcă cu ~150 la oră. Prinde un radar care în trage pe dreapta. Scoare un permis de conducere expirat și o copie de buletin mânărită. Polițiștii ridică o sprânceană și îl invită la secție. Acolo se prind cine e individul și îl rețin.

Acuma gluma bună: amicul mai avea o lună și ceva și i se prescria pârnaia.

Buuun, purcedem la secțiunea de întrebări fără răspuns:

1. Cum naiba a trăit amicul atâția ani fără ca angajatorul să plătească un impozit pentru el? Sau angajatorul a plătit dar nimeni de la poliție nu s-a gândit să-l caute la conturi? Sau angajatorul l-a plătit la negru atâția ani și ”organele” nu s-au prins?

2. Cine e naivul care se bazează pe poliția română să soluționeze alte cazuri decât certurile între babe?

3. Cum de n-a reușit amicul să se înțeleagă cu echipajul care l-a prins cu radarul?

4. Cât de prost să fii, să știi că mai ai o luna și un pic și scapi, și să nu stai dracu’ în banca ta, sub plapumă, până TE ȘTII scăpat.

5. Cine e responsabil pentru eficiența poliției care l-a avut pe amicul sub nas ani de zile dar  nu s-a rins? Ok, asta e retorică, știu că nimeni nu e responsabil.